Nu ma las cu usurinta mirat, dar, in ultima vreme, am fost luat prin surprindere de unele discursuri sau fraze succinte ale prietenilor, cunoscutilor mei, ele curgind, in linii mari, intr-o aceeasi directie. In discutii, in mesaje particulare, profesori cu doctorate sustinute in tara sau in strainatate, doctoranzi, oameni cu o cariera universitara – indiferent ca sint filologi, medici, designeri, teologi, fizicieni etc – imi vorbesc despre coruptia si abuzurile care se petrec in sistemul de invatamint. Ei creioneaza, fie in tuse apasate, fie in unele mai sterse, portrete ale unor personaje cinice, abjecte sau doar nepregatite profesional, care detin puterea in universitati. E o realitate, o birfa, o intriga?, m-am intrebat, dupa caz. „De ce nu publici ceea ce imi povestesti mie?”, ii spuneam unui tinar critic literar. „Pentru ca omul asta ma poate distruge cit ai clipi!”, a raspuns cu o seriozitate care mi-a adus pe fata, fara putinta de oprire, un zimbet neincrezator. „Nu sint paranoic”, m-a asigurat, dar nu m-a convins. „Si ce faci?”, am continuat. „Astept! Intr-o zi, o sa explodeze mamaliga!” Mi-a zburat gindul cind la Drogo privind in zare dupa tatari, in desertul lui Buzzati (sau, pentru cei carora le e mai aproape muzica, la Zangra, asteptind in fortul Belonzio inamicul care urma sa il transforme in erou – in cintecul lui Jacques Brel), cind la „Tot facem vorbe, caci gesturi nu indraznim” – Mircea Ivanescu.
Alta data, am primit pentru una dintre dezbaterile „Pravaliei culturale”, de la un apreciat teoretician literar, un raspuns care mi-a stirnit entuziasmul. Era curajos si excelent scris. A urmat insa, peste citeva zile, un mesaj al autorului care isi retragea articolul. „Se pare ca, bine citit, un asemenea text intra la categoria «defaimarea institutiei» si poate determina un proces penal impotriva mea. De care nu am nici bani, nici timp, nici nervi, nici avocat. Si cum aceasta e singura mea slujba, prefer sa mi-o pastrez”, spunea. Dar o universitate de prestigiu are timp, bani si avocat pentru a chema in instanta un profesor al ei, care isi exprima o opinie? Ar porni un astfel de proces sau e vorba despre un mecanism construit dupa modelul celui care functiona in comunism si care reusea sa induca frica, sa inhibe in oameni gindul ca protestul, revolta sint posibile si au sanse de izbinda? („E de preferat sa respecti principiul prudentei”, ma indemna bunica, in copilaria mea. „Si ce spune principiul asta?”, intrebam, curios. „E mai bine sa nu stii”, zimbea ea.)
Spre drumul prudentei ma calauzea si o reputata scriitoare, la o festivitate: „Sa spui adevarul inseamna sinucidere sociala!”. Am de gind sa verific. Nu pentru ca mamaliga s-ar putea sa nu explodeze niciodata sau sa explodeze prea tirziu, dar de ce sa ii cedam meritul, vina, responsabilitatea?