Scott Coffey (care a scris scenariul, a filmat, a regizat, a jucat – preluind ideea scurtmetrajului sau omonim din 2001) pare deschis la minte, dar nu neaparat pe schema filmului independent, care are, slava Domnului, sabloanele lui (poate mai deranjante decit cele ale filmelor mainstream). Coffey citeaza inca din start Mulholland Drive (tot 2001) al lui David Lynch si nu degeaba. Nu numai Watts, ci si Coffey a jucat in el (Coffey a jucat si intr-un alt film al lui Lynch, Lost Highway). Ce zugraveste Coffey in filmul lui? E vorba la primul nivel despre viata de zi cu zi a unei actrite foarte talentate, care nu l-a prins inca pe Dumnezeu de picior. Se agita de la o auditie la alta, repetind textul si schimbindu-si hainele in masina, din goana calului. Ca meniul sa fie complet, nu e multumita nici de relatia cu prietenul ei rocker si in momentul in care il prinde cu alta, ii si da cu flit. Si atunci, in acest moment de cotitura, i se pare ca trebuie sa faca ordine pe toata linia. Sa renunte si la actorie, sa inceapa ceva nou – de ce nu o relatie cu barbatul pe care tocmai l-a cunoscut? Dar, dupa ce se culca cu el, limpezindu-i acestuia banuiala ca ar fi homosexual, pare sa-i treaca si furtuna existentiala, si lucrurile incep sa promita ca se pot aseza.
Pelicula degaja emotie naturala
Dincolo de poveste, filmul este un impecabil recital de actorie sustinut de Naomi Watts. Pentru ca pomenisem de Mulholland Drive, vreau sa spun ca exista un moment precis care o leaga pe Naomi Watts din filmul lui Lynch de cea din filmul lui Coffey: monologul pe care Betty il tine in pelicula lui Lynch, cind trece taios, ca si cum te-ar taia cu o ata, de la imaginea fetei emotionate, speriate de proba de actorie, la cea de femeie fatala, pe care o presupune rolul. Cred ca acela a fost momentul in care Naomi Watts si-a scris singura destinul. Iar Coffey nu face decit sa se foloseasca de marele talent al actritei australiene, de capacitatea ei cameleonica de a trece instantaneu de la o stare la alta, de la un tip de personaj la altul, ca si cum ar fi vorba de persoane diferite. Din acest unghi, Ellie Parker e si un film despre actorul care isi poate pierde consistenta imbracindu-se cu personaje atit de diverse. Desi e un film, si astfel pune un filtru intre realitate si noi, si desi are structura neregulata si bruta a unei productii independente filmate din mina, Ellie Parker degaja – pe masura ce incep sa se lege secventele – o emotie naturala, cistigind spectatorul de partea sa. Pe linga asta, normal, filmul ne ofera mult mai multe si mai credibile amanunte despre ce inseamna viata de actor din Cetatea Filmului. Fanii, pardon, fanele lui Keanu Reeves vor intra in fibrilatie descoperindu-l intr-un concert cu trupa lui, Dogstar. Eroina filmului ajunge la concert din intimplare si, pentru ca se pileste, reuseste sa-i puna lui Keanu Reeves, la petrecerea de dupa, una dintre cele mai tembele intrebari posibile: „Si, cum ai ajuns la actorie?”. Daca Reeves a acceptat sa apara in film „as himself”, a luat la pachet si ironia regizorului fata de cultul pe care i l-au creat fanele. „Mi s-a parut ca-mi arunca ocheade”, ii spune eroinei prietena ei. Saracul Keanu!
Ellie Parker e un film reconfortant in modestia lui. O gura de aer printre toate aceste obositoare thrillere americane care ruleaza acum – sexy, religioase sau mai stiu eu de care.
P.S.: Viata bate, ca de obicei, filmul. In Ellie Parker are un rol mic si fosta iubita a lui Keanu Reeves, Jennifer Syme, care a murit in 2001 intr-un accident de masina. Nu era actrita, ci asistenta lui David Lynch. Acesta i-a dedicat Mulholland Drive.