Imi citesc emailurile, plec in oras, iau un vraf de ziare si reviste, dau o raita prin piata. Nici un efect. Dupa-amiaza tin trei ore de curs la masteranzi despre ce mai inseamna azi Europa Centrala. Nimic: sint de-a dreptul deprimata. Ajung tiris-grapis acasa, fac o baie fierbinte, beau un espresso. In sfirsit simt ca-mi sar capacele si ca ma cuprinde un soi de frenezie. Ma arunc la computer sa incropesc Secretul. Dar ce motivul naibii de bucurie sa gasesc in seara de 20 aprilie 2007, cind totul in jur mi se pare un dezastru? De fapt, n-am chef de nimic. Nici sa-mi pun un CD care m-ar scula si din morti. Nici sa ma culc. Nici sa citesc. Nici sa intru pe skype. Stau si ma uit timp la ecranul pe care am scris doar data.
Brusc imi aduc aminte ca in 20 aprilie 1947 a murit femeiainrosu, Ana Persida Cumpanas, eroina romanului pe care l-am scris acum 22 de ani impreuna cu Mircea Nedelciu si Mircea Mihaies, chiar aici, in casa de pe Bd. Loga din Timisoara. Atunci, da, am stiut ce-i bucuria, desi vietile ni se cam aschiasera, iar mizeria din jur ne coplesea. Eram tineri, pusi pe joaca, pe scormonit in istoria-istorie, dar mai ales in viata unei femei pe care o alintam banateneste cu Tusa Ana. Am purtat-o prin Chicago si Comlos, am plimbat-o de la Constanta la Napoli si New York, am pus-o sa se indragosteasca, sa se marite, sa nasca un copil, sa ramina vaduva, sa se marite din nou, sa se incurce cu toti interlopii Americii, sa-l toarne FBI-ului pe Inamicul Public nr. 1, John Dillinger, sa fuga si sa se ascunda prin lume, am adus-o la Timisoara, am facut-o sa-si toace toata averea si, pina la urma, am omorit-o in 20 aprilie 1947, in apartamentul 1 de pe str. Marzescu nr. 2. Era adevarata toata povestea asta? Mai mult decit adevarata! In mare, nu inventaseram nimic. Dar in mic, da. Stateam calare pe o multime de documente, pe depozitiile a zeci de martori, trasi de limba aproape un an. Bucuria a aparut insa cind am inceput sa fabulam. In nici trei saptamini am dat gata, la sase miini, un roman de 500 de pagini. N-o sa dezvalui aici cum mi se pare c-a iesit cartea. Nici cit de minunat am trait in cantonamentul scriitoricesc pret de 21 de zile, desi am detestat intotdeauna taberele. Nici cu ce zimbet instant pe chip se trezea din somn Emdoi, Mircea Nedelciu.
Altceva o sa va povestesc, pentru ca-i chiar un secret cu si mare. Si secret, adica mister, adica ceva de neexplicat a ramas pina azi. O sa aflati saptamina viitoare ce s-a intimplat cu mai toti oamenii care s-au atins, intr-un fel sau altul, de viata tusichii noastre, care au facut din ea roman, film, piesa de teatru sau pur si simplu ne-au spus istoria ei cum au crezut de cuviinta (un scriitor, un regizor, o actrita, doi medici legisti, cinci martori). Va vine sa credeti ca realitatea a batut la puncte fabulationarile noastre si ca parte din oamenii aia au murit crincen, parca loviti de blestem, ca-n paranormal, ca intr-un film? Sau ca-ntr-un roman inca nescris.