In ce ma priveste insa, aceasta formatie si mai ales liderul ei au avut o
influenta atingatoare (sa spun aproape devastatoare?) asupra poeziei mele, mai
exact asupra felului in care, de la un punct incolo, am inceput sa scriu texte
altfel. Prima lovitura in moalele sonore si cuvintatoare ale capului am primit-o
pe la 18 ani, pe cind eram studenta si am avut acces la doua albume superbe
(ambele din 1970, desi eu le-am ascultat doar in anii ’80): H to He, Who I Am
the Only One si The Last We Can Do Is Wave to Each Other. Au urmat alte albume
magistrale precum Pawn Hearts, Still Life, World Record. Apoi Peter Hammill
insusi a produs o puzderie de albume solo (care mai de care mai tulburatoare),
care se potriveau si in acelasi timp erau altceva decit stilul Van Der Graaf
Generator. Nu voi insira numele albumelor aici, pentru ca oricine poate cauta
titlurile pe Internet.
Ceea ce vreau sa spun este altceva. Desi primele melodii receptate de mine
din Van Der Graaf Generator sint astazi, poate, niste sonoritati depasite si
prafuite, e vorba de Killer, House with no Door, The Emperor in His War Room,
Lost, Darkness si Refugees (in principal), de la acestea am deprins destul de
mult pentru un anumit gen de scriitura: fringerea launtrica sectionata cu
bisturiul, finetea psihologica a gesturilor de harakiri simbolic, singuratatea
impatrita si tocata la bani marunti, creierul bolnav de lepra de sine,
dostoievskianismul sau mai exact post-dostoievskianismul adaptat pentru
sfirsitul de secol XX, melancolia stridenta etc. Nu am deprins aceste chestiuni
ca teme (doar le stiam si eu, din literatura si din propria experienta), ci la
nivelul sonoritatii construite magistral pe linia unui existentialism rafinat,
foarte punctual altfel, cu tuse ascutite, ritualice, obsedante. Aviz cititorilor
insa: a nu se confunda existentialismul despre care vorbesc eu (la Van Der Graaf
Generator si Peter Hammill) cu filosofia lui Sartre!