Interviu  -  Smara Voicu  -  

Ai incercat sa faci alte doua facultati inainte sa absolvi ATF-ul (sectia imagine), pe care insa le-ai abandonat. Una dintre acestea era chiar Facultatea de Mine din Baia Mare. Ce „ieseai” de acolo?

De-acolo as fi iesit inginer miner. Apoi, am facut Facultatea de Jurnalism aici, in Bucuresti, la o universitate particulara. Nu le-am terminat pentru ca n-a fost sa le termin. La cea de Mine, mi-am dat seama in anul al III-lea, cind invatam pentru un examen, ca nu ma intereseaza nimic din ceea ce se facea acolo. Asa ca a doua zi am vorbit cu mama. I-am zis: „Mama, ma las de scoala, te superi?”. Si nu s-a suparat. Pentru asta ii sint vesnic indatorat. I-am zis ca vreau sa plec la oras (in Bucuresti, n.r.) ca sa fac fotografie, fotografie de presa, ma rog, nu eram eu chiar atit de hotarit. Si am fost angajat in timpul facultatii la ziarul „Azi”. Si mi-ai dat seama ca nici fotografia de presa de pe vremea aia nu ma interesa.

De ce? Ce te nemultumea?

Pentru ca ma trimiteau in niste locuri care mi se pareau nesemnificative, adica mureau odata ce apareau in ziare, nu mai aveau nici o importanta peste o luna. Faceam practic o fotografie foarte perisabila. De exemplu, l-am fotografiat pe Petre Roman introducind biletelul la Referendumul pentru Constitutie. Am stat sase luni reporter la ziarul lor, apoi mi-am dat seama ca nu-mi place ce fac. Din nefericire, „pe vremea mea” fotografia de presa nu semana deloc cu ce reprezinta ea astazi. Pe cind acum mi-ar placea sa ma reintorc la asta, sa fiu fotograf de presa pentru un ziar care publica reportaje ample, aloca spatii documentarelor.

Si ce te-ar opri acum?

Nu mai pot acum, clar. Nu mai am timp. In plus, sint foarte multi fotografi tineri care put de talent. De fapt, cred ca m-am si blazat.

Erai deja hotarit sa faci fotografie cind te-ai angajat la „Azi”?

Pai, da, am plecat din Baia Mare tocmai ca sa fac fotografie. Imi doream sa ajung la un nivel profesionist si nu stiam unde sa merg. Cu hotaritul a fost foarte simplu. Prietenul meu, Silviu, care a ramas in Baia Mare si care-mi era coleg de facultate, a venit dintr-o vacanta de la mare cu niste poze cu el si iubita lui si mi s-au parut altfel decit fotografiile de vacanta din ciclul „Cu Familia”. Si asa, dintr-o joaca, dintr-o plictiseala, am zis ca pot si eu sa vad altfel, asa cum vazuse el lucrurile in fotografiile alea. Cam asa a inceput, dintr-o gluma, dintr-o timpenie.

Ai inceput cu „Dilema”. Cum de-ai mers la ei?

Fata de ziarele care existau pe vremea aia, in ’93, „Dilema” era singura care publica fotografie de calitate si care nu era neaparat legata de tematica articolului respectiv. Am vazut niste eseuri acolo si mi-am zis: „Uuau, ce frumos!”, plus ca era primul ziar din Romania care avea – cum, de altfel, are si acum – o fotografie pe toata coperta. Si m-am gindit ca as fi mindru sa public fotografii la ei. Am luat sub brat ce poze aveam atunci si m-am dus direct in redactie, lor le-au placut, asa ca am ramas. Am cunoscut foarte multi oameni dupa aceea, care stiau de mine din „Dilema”.

Apare in CV-ul tau tabara de anul trecut de la Rosia Montana. Cum vezi tu dezvoltarea proiectelor artistice cu miza sociala?

Cind a trebuit sa mergem acolo nu stiam nimic din ce va fi la Rosia Montana. Auzisem multe pareri si stiam ca o sa fie ciudat. Si ciudat a si fost. Facind fotografii in localitate, toata lumea ne intreba daca sintem pro sau contra, neutri nici n-ar fi conceput c-am putea fi, trebuia sa ai o pozitie ferma. Eu nu sint pro sau contra nici acum. Petrecind o saptamina la Rosia si vorbind cu oameni si de-o parte si de cealalta, nu poti sa ai o opinie clara. Chiar documentindu-ma apoi suplimentar, citind si numarul din „Dilema Veche” referitor la Rosia Montana, unde existau iarasi pareri pro si contra, am ramas tot asa: in coada de peste.

Deci tu nu ti-ai propus ceva anume la Rosia Montana, nu a fost un proiect personal?

Nu, grupul „7 zile” a fost invitat sa-si tina tabara de primavara din 2006 acolo. Cu „7 zile” am facut proiecte timp de sapte ani in Maramures, stateam sase zile si in a saptea expuneam ce-am lucrat. Ei bine, ne-am saturat de locurile alea, apoi am incercat Victoria, iar anul trecut am mers la Rosia Montana.

La sfirsitul lui 2002 a aparut Transit, un album foto personal care in anul urmator a primit Premiul AER pentru album de arta. In ce perioada au fost facute fotografiile?

Fotografiile au fost facute in decembrie 1996, inainte de Craciun. Eram student si mergeam mult la Baia Mare cu trenul, in vacante. In perioada aceea au fost facute, stiu ca era o vacanta studenteasca. Ele nu sint deloc prelucrate, tot ce pare prelucrat e aburul caracteristic CFR-ului de pe vremea aceea – nu stiu cum mai e acum, dar atunci asa era.

Desi ai tot avut de-a lungul vremii foarte multe proiecte de fotografie artistica, se spune despre tine ca esti un fotograf comercial…

Din fotografia comerciala imi cistig existenta. Incerc sa fac proiecte bune si cu fotografia comerciala. De cele mai multe ori nu se poate insa, pentru ca esti destul de mult conditionat. Eu ma bucur ca fac fotografie, punct. Se spune ca fotografia pura este cea facuta de amatori, cea care nu are nici un scop, pe care nu vrei s-o vinzi, nu vrei s-o expui.

Tot asa cum spun unii dintre scriitori ca nu se gindesc la un public atunci cind scriu?

Exact, dar nici unul dintre cei care sustin asta nu este sincer. In fotografie, in momentul in care te gindesti ca mergi undeva cu lucrarile tale, ca le expui in galerii publice sau private, deja incepi sa faci un compromis. Iar fotografia comerciala este ea insasi un compromis.

In ce sens?

In sensul ca lucrezi dupa un concept, mare parte din ce faci nu-ti apartine, nu e creatia ta, tu esti mai mult un executant. De exemplu, ai de fotografiat trei oameni care stau la plaja si meritul tau acolo e strict profesional, ca nu dai rateuri si ca faci un lucru mai bun decit altii. Si nu mi-e jena ca fac si fotografie comerciala, si fotografie artistica; eu ma bucur pur si simplu pentru ca fac fotografie si ca declansez aparatul. Iar bucuria vine din faptul ca ma cauta lumea, ma suna si imi cere colaborarea. Pentru mine, o astfel de satisfactie este destul de mare.

Te inspira arta plastica? Cum vezi legatura dintre fotografie si celelalte arte gindindu-te la artistii plastici si fotografii actuali din Romania?

Nu cred ca sint legat sau impulsionat cumva de arta plastica din Romania, probabil sint marcat de albumele de pictura pe care le-am vazut si de cartile pe care am fost nevoit sa le stiu atunci cind am dat admiterea la ATF. De fapt, cred ca cinematograful m-a inspirat mai mult decit arta plastica.

Ce regizori sau filme te-au inspirat?

Multe filme. Pot sa-ti spun primele doua filme pe care le tin foarte bine minte, filme vazute la Cinemateca prin ’90. Vazindu-le, mi-am dat seama ca exista un tip acolo care filmeaza, care face fotografie in miscare. Vorbesc acum despre Calauza lui Tarkovski si Apocalypse Now. Pina sa vad Apocalypse Now, urmaream intr-un film povestea, personajele; dupa ce am vazut filmul asta, am avut o revelatie, mi-am spus, „wow, uite ce imagine”. Acum nu mai urmaresc povestea asa mult cit imaginea si ce se-ntimpla cu camera.

Anul trecut ai primit primele doua premii si 12 mentiuni la cea de-a patra editie a uneia dintre cele mai importante competitii de fotografie din lume – International Photography Award. In ce masura a contat asta pentru tine?

Anul trecut mi-am propus sa particip la niste concursuri. Premiile astea m-au ajutat pentru ca simteam ca am nevoie de o confirmare internationala, practic voiam sa vad unde ma situez in afara. A contat pentru ca am concurat cu mari fotografi internationali care erau obisnuiti ai unei astfel de competitii. Erau unii care-mi placeau mult si care nu luau cine stie ce premii si-atunci asta m-a incitat, m-am gindit ca as vrea sa vad si eu cam pe unde ma situez in raport cu ei. Unii dintre acestia fac fotografie de reportaj, asa cum as vrea si eu.

De unde nevoia asta de confirmare internationala avind in vedere ca tu ai avut multe expozitii in strainatate?

O expozitie este cu totul altceva decit o competitie, un concurs de fotografie. La o expozitie, vine niste lume, se uita pe perete la tine, zice da, foarte frumos si eventual mai si cumpara. La un concurs international ai o expunere mult mai mare.

Ai avut expozitii personale in Amsterdam, Berlin, Ungaria, New York, Olanda, expozitii colective in Belgia, Franta samd si, de asemenea, foarte multe in Romania. Spune-mi in ce fel difera perceptia, modul de receptare, atitudinea criticilor, a vizitatorilor din strainatate fata de a celor din Romania?

Eu sint anti-social, deci nu prea stau printre oameni sa observ lucruri. De exemplu, la New York, in 2000, aveau un sistem ciudat. Deschiderea expozitiei era spre sfirsitul perioadei de expunere in galeria particulara. Fotografiile erau expuse, inramate si puse pe pereti, dar au avut openingul dupa trei saptamini. Am stat trei saptamini la New York pentru ca a trebuit sa merg cu fotografiile, sa le pun, sa le aranjez si openingul a fost in ultima mea seara de stat acolo. In trei saptamini mi se cam acrise de New York si nu mai aveam chef de nici o chermeza, de nici un schimb de carti de vizita. Deci expozitia mi-a folosit, dar nu si intilnirile de-acolo, de fapt, n-am profitat eu de ele. Bine, dupa ce am plecat, am aflat ca Gabriel Byrne a cumparat doua fotografii din seria Transit. Eu tocmai il vazusem in Suspecti de serviciu si-mi placuse atit de mult, incit faptul ca el fusese cumparatorul ma bucurase mai mult decit ca se vindusera doua fotografii.

Cit au costat? Poti sa ne spui asta?

Da, fiecare imagine costa in jur de patru sute de dolari, asta in 2000.

Cum te-ai gindit sa faci proiectul cu inchisoarea din Aiud? Cum ai convins detinutii sa-ti pozeze?

Greu si nu cred ca ma tine sa continui proiectul. N-am avut idee cit am avut sansa. Vazind Transitul, purtatoarea de cuvint a Administratiei Penitenciarelor a luat legatura cu mine prin redactia revistei „Tabu” si m-a intrebat daca nu doresc acces in inchisorile din Romania. Am zis ok, dar am vrut sa vad citeva ca sa-mi fac o idee. Am vazut trei inchisori – Gherla, Aiud si Satu Mare. Am ales Aiudul, pentru ca mi s-a parut o inchisoare veche, interesanta.

Pe detinuti i-am convins sa pozeze aratindu-le poze. Cel putin a doua oara, cind le-am dus poze cu ei insisi, au fost foarte deschisi. Dac-as mai merge acum acolo, as fi ca un ciine cu un clopotel in coada, se striga deja dupa mine si nu mai pot sa fac fotografia pe care-as vrea s-o fac, nu mai pot sa fiu discret pentru ca vuieste inchisoarea c-am venit.

La inceput ma plimbam din camera-n camera si-i alegeam, tu, tu, tu, n-am stat sa ma gindesc pe ce criterii, era o chestie de moment, de sclipire, dar citeodata trebuia sa trag o incapere intreaga pentru ca era o presiune foarte mare si daca ii fotografiam prea mult individual, ceilalti se enervau, injurau.

Ai face lucruri care nu te reprezinta in materie de fotografie?

Cred ca as fi dispus sa fac aproape orice in materie de foto, si, daca e ceva nou pentru mine, cu atit mai mult m-ar tenta sa incerc. Cui sa nu fac poze, nu stiu cui, presedintelui poate. Pentru mine e o bucurie sa declansez aparatul si sa ma concentrez pentru ca fotografia sa iasa bine.

Spune-mi, ai luat sau ai lua oameni de pe strada sa-i pozezi?

As lua, dar mi-e jena sa intru in contact cu oamenii pe strada. Imi trebuia odata un model, un tip pentru un proiect, si vazusem unul in metrou care mi se parea ca s-ar fi potrivit, insa mi-a fost jena sa-l abordez, sa nu cumva sa creada ca vreau sa-l agat. Mai vad pe strada tipe care mi se par expresive si cu care mi-as dori sa lucrez, dar ce sa fac, sa ma duc sa le zic: „Auzi, eu sint fotograf, nu vrei sa faci niste poze pentru mine?” – pune-te-n locul lor.

Oameni de pe strada fotografiez foarte multi pentru revista „Tabu”, dar mi-i aduc ei. Tot felul de oameni– care se iubesc, care nu se iubesc, ei au tot felul de dosare tematice si mi-e foarte drag sa-i fotografiez.

Imi doresc mult sa am proiecte personale, insa, din pacate, acum nu prea mai am timp, am multe chestii comerciale si la cerere. Uite, aseara am facut citeva poze personale baiatului meu de 5 ani imbracat in Zorro.

„Fotografia contemporana romaneasca are niste lipsuri”

Exista vreo diferenta intre fotografia contemporana romaneasca si cea europeana/ internationala?

Odata cu aparitia Internetului, toata lumea are acces la toata lumea, cum ar veni, cert e ca fotografia contemporana romaneasca are niste lipsuri, a pierdut startul pe fondul represiunii comuniste. Si-a mai dat drumul de curind, de cind cu aparitia digitalului. Fotografia occidentala este mai evoluata, are niste ani in plus de libertate de exprimare fata de noi. Caut fotografie de reportaj din perioada comunismului si efectiv nu gasesc decit peisaje idioate cu soare si capite si drumuri iluminate, nu gasesc o fotografie cinstita. Toti au lasat o fotografie de salon, genul cu care nu ma impac deloc.

Si chiar n-ai gasit nici un fotograf care sa faca fotografie comunista digerabila?

Recent, l-am descoperit pe Andrei Pandele, care a fotografiat tragicomic cozi la alimente, cozi la manifestari de 23 August, lucruri care mie acum mi se par foarte valoroase si pe care nu le-am gasit la alti fotografi din perioada comunista.

De ce are nevoie un tinar care vrea sa faca fotografie?

Ambitie si timp liber. Atit. Nici macar talent nu trebuie sa aiba. Sa fie un bun executant si sa fie oamenii siguri pe el, sa stie lumea ca nu rateaza, pentru ca o sedinta foto costa, mai ales in publicitate.

„Cind trageam pe film era mai frumos”

Cum te-a ajutat/ sau nu aparitia digitalului?

Mi-a facut viata mai grea. Muncesc mai mult acum, trebuie sa descarc, sa aleg, sa procesez si toata lumea vrea fotografiile azi sau a doua zi. Cind trageam pe film era mai frumos, duceam filmul la studio, luam pozele in trei zile, acum muncesc mai mult nefacind practic mai multa fotografie, ci impachetind si livrind produsul.

Unii fotografi spun ca e cu totul alta senzatie atunci cind tragi pe film, ca se simte altfel decit atunci cind folosesti un aparat digital. Si pentru tine este la fel?

Cu siguranta. Inca mai trag pe film, e ceva aproape inexplicabil, trebuie sa simti asta, ai senzatia ca faci ceva mai serios, te responsabilizeaza. Faptul ca la digital vezi si poti controla tot timpul ce faci te ajuta, dar te si incurca pentru ca ratezi multe imagini si fractiuni de secunda. In plus, imaginea pe film arata altfel, nu arata mai bine, arata chiar mai rau, dar parca are mai mult sentiment, nu stiu, altfel se imprima imaginea in granula de argint si altfel intr-un senzor digital.

Dar nu poti sa nu te uiti pe ecran dupa ce faci fotografia?

Ba poti, dar nu rezisti pentru ca esti curios, vrei sa vezi daca a clipit sau daca s-a miscat, si acolo, cu ochii in ecran, ai ratat doua poze bune. Eu incerc sa nu ma uit pe ecran, dar nu prea reusesc.