Si totusi… Am citit Lorgean si iata ce am gasit.
In primul rind, o voce. Daca aceasta formula a jurnalului online in care se deverseaza toate micile mizerii ale vietii cotidiene metropolitane poate avea o relevanta literara, aceasta trebuie sa vina in primul rind dintr-o voce. Daca vocea blog-istului, sa zicem, e interesanta, haioasa, inteligenta, auto-ironica, daca stie sa creeze senzatia de sinceritate si autentic, atunci textul e interesant, atunci cartea merita efortul. Si pot sa spun, cu toata sinceritatea mea de cititor care n-are blog, ca vocea din Lorgean e cit se poate de catchy. Acest narator povesteste despre fosta lui iubita, despre cum si-a pierdut casa in care-si investise toti banii, despre sms-ul pe care i l-a scris aceasta („ma bucur ca esti in mizerie”), despre singuratatea teribila dintr-o camera inchiriata in centrul Bucurestiului („Era primavara si ma ciocneam de peretii apartamentului ca o bila de biliard”), despre oamenii din cluburi („Poate ca acesti oameni erau superficiali, dar erau frumosi”), despre un amor romano-elvetian, despre o evadare in desert, in Maroc. Ironizeaza astfel visele compensatorii ale oricarui angajat si se auto-ironizeaza. Cel mai mare merit al acestui tip de atitudine este ca, desi aceste mici povesti metropolitane traiesc si se hranesc din propriul lor glamour („Daca Brett Easton Ellis ar fi fost roman, si-ar fi plasat romanul care l-a facut celebru in acest mediu”), niciodata cel care le povesteste nu este prins sau fascinat cu adevarat de aceasta lume, careia ii vede intotdeauna lipsa de substanta, comicul, desertaciunea. Desi un asemenea cuvint, „desertaciune”, ar fi, desigur, cum nu se poate mai ne-cool intr-un mediu de oameni perfecti din punct de vedere vestimentar, „o comunitate electro-hippy pasnica, ferchezuita si obsedata de out-fit”, totusi acesta este jocul: permanenta pendulare intre destroy si anxietate, intre frumusete si gol. Este reteta perfecta, rareori incercata pina acum in proza contemporana romaneasca, a alienarii din miezul cel mai lucios al vietii metropolitane contemporane.
Un text cu fragmente nu o data extrem de bine scrise
Vedeta absoluta a acestei carti – iarasi o noutate foarte asteptata si ceruta de editorii din strainatate, de pilda – este orasul. Nu un oras simbolic, nu o metafora citadina, ci pur si simplu Bucurestiul, cu nume de strazi si cafenele, cu cluburile reale, cu patiserii si fast-food-uri, cu vesnica problema imobiliara, cu mizeria, dar si cu o poezie suava, aproape interbelica, insa filtrata de cea mai contemporana dintre sensibilitati: „Alexandru Donici e o straduta linistita, nu foarte circulata, pe care o folosesc uneori cind vreau sa evit Maria Rosetti, care leaga direct Bulevardul Magheru de Calea Mosilor. Vara, sint scoase citeva mese pe trotuar si e o placere sa-ti petreci seara alaturi de prieteni, cu o bere in fata. Pentru ca aici preturile sint mari, preferam sa maninc la rotiseria Interbelique, careia, amuzind-o pe Madalina, eu ii spuneam bistro, pentru ca mi se parea ca seamana cu localul unde se minca in Seinfeld. Principala atractie a cartierului, pe linga multele case memoriale si constructii vechi, este ceainaria Metoc. Imaginati-va o gradina salbatica in care mesele si scaunele nu se aduc decit in momentul cind apar clientii. Printre picioare misuna pisici, iar in august se coc smochinele, care pot fi servite cu mina direct din copac. In meniu sint zeci de ceaiuri exotice, dulceturi, serbet si prajiturele. Nu ma puteam abtine aproape niciodata sa-mi iau dulceata de nuci verzi, insotita intotdeauna de un pahar cu apa rece”. Acest stil eseistic-subiectiv, de reportaj asumat in cheie biografista, este, cred, partea care ii iese cel mai bine lui Jean-Lorin Sterian, alaturi de jurnalul-blog din care se intrupeaza foarte bine un personaj simbolic pentru vremurile noastre, dar un personaj care nu mai tine nici de caminele mizere de studenti, nici de saracia romantica a tinarului intelectual, ci chiar de zona cea mai dinamica a societatii contemporane, aceea la care viseaza sa ajunga orice tinar destept al zilelor noastre. Cum arata aceasta zona, a cluburilor „cu fite”, a DJ-ilor la moda, a out-fit-ului perfect sau a publicitarilor, asta e o alta poveste. Destul sa spunem totusi ca ea nu e niciodata idealizata, ba dimpotriva. Iata un comentariu acid, care face inca o data credibila vocea acestui „cronicar monden”: „Am oftat. Aveam o problema cu publicitatea. Cu indivizii care-si prostituau inteligenta pentru propasirea imaginii si cresterea vinzarilor unor branduri abstracte. Indivizi pentru care lumea era un target. O tinta. Indivizi care aveau pretentia ca, de multe ori, fac arta. Vesnic nemultumiti, malitiosi, orgoliosi, obsedati de coplesitoarea importanta a muncii lor si de numele agentiei pe care il reprezinta”.
Pe linga trunchiul jurnalului, Jean-Lorin Sterian incearca alte citeva jocuri narative, altoind diverse povesti, de la biografia unui expat excentric, pina la relatarile legate de o fratie a femeilor care vor sa razbune sacrificiul Anei lui Manole sau la conspiratia universala a starshitter-ilor, cei care boicoteaza lumea gaunoasa a vedetelor fabricate de media printr-o programatica defecatie in casele vip-urilor respective. Povestile au mai mult sau mai putin umor, asa cum efectele literare ale persoanei a III-a din final sau ale gaselnitei Lorgean pot fi mai mult sau mai putin ingenioase. Important mi se pare ca Jean-Lorin Sterian intra pe un teritoriu nou al prozei contemporane, bine racordat la traditia americana a genului si ca impune in peisaj o voce foarte bine articulata si un text cu fragmente nu o data extrem de bine scrise. Despre mixajul general, sigur, se mai poate discuta. Dar cred ca volumul este, in general, o reusita.
Jean-Lorin Sterian, Lorgean, prefata de Doris Mironescu, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2007