Altfel spus, la modul cit se poate de lucid, n-ai cum sa nu constati ca teatrul si-a cam pierdut rostul si mi se pare extrem de grav ca nici macar nu-l cauta. Si cind zic teatru nu ma refer la o abstractie, ci la activitatea teatrelor din tara, dar mai ales la imaginea teatrelor din Bucuresti. Exista doar niste discursuri foarte la moda cu teatrul alternativ care ma scot pur si simplu din minti si care sint de un fals si o cochetarie strigatoare la ceruri. Aceste mingiieri pe care le tot primeste asa-zisul teatru alternativ sint un pretext de a nu incendia teatrele institutionalizate. Si ele ar cam avea nevoie de un mic incendiu. Ma refer la o regindire, si nu la soarta teatrelor pe care le lasam sa moara de batrinete, de moarte buna. O regindire pornind de la intrebarea: cu ce contribuie teatrul la formarea vie, aflata in plina desfasurare, a societatii noastre?
Ma intreb cum este posibil ca nici un teatru sa nu aiba un program consistent, pe care sa-l urmareasca de la inceput pina la sfirsit. Un program care sa implice un raport la temele cele mai importante ale societatii: saracie, pornografie, somaj, vulgaritate, coruptie, bogatie, capsunarii, intimitate, tiganii, revolutia, Irinel si Monica, America, razboi, viata la tara, Ceausescu, comunismul, publicitatea etc. Un program care sa abordeze teme, fenomene, personaje din lumea in care traim. Un program care sa permita formarea unor actori, nu ma refer numai la cei tineri, regizori si autori care sa aduca pe scena povesti romanesti (vezi evolutia recenta din lumea filmului). Un program care sa deschida porti tinerilor ce vor sa descopere mijloacele teatrului. In aceasta situatie, conceptul DramAcum ar trebui gindit la scara mare, de teatru institutionalizat, dar fara anumite resurse si mijloace nu se poate declansa ceva amplu. Locul in care se face teatru trebuie sa devina un centru efervescent, viu, de care sa simti ca ai nevoie, sa vrei sa te duci acolo chiar si atunci cind nu sint spectacole, sa vrei sa respiri aerul ala, sa stai la o bere cu niste oameni pe care numai acolo ii poti intilni. Apropo, teatrele n-au un loc de intilnire, o terasa, o circiuma, o cafenea, nimic.
Activitatea lor nu naste, nu declanseaza, nu obliga la nici o reactie din partea celor din afara. Ele exista pentru ca exista. Asta este in esenta singura lor justificare. Problema cu teatrele ma framinta cumplit deoarece nu cred, si timpul a demonstrat-o, ca se poate face teatru asa, la intimplare. Teatrul hazardat nu poate oferi nimanui nici un fel de perspectiva, nici artistica, si nici financiara. Nu poate oferi satisfactii majore. Nu se poate implica in viata societatii.
Aleg texte care au o… poveste plastica
Prezenta mea ca regizor intr-un asemenea peisaj devine usor hilara sau, mai simpatic zis, caraghioasa. Si pentru ca nu-mi convine sa fiu caraghios prea mult timp, arunc luciditatea la o parte, incep sa construiesc niste brese ca sa pot functiona si zic: bai, nu ma intereseaza ce se intimpla acolo, pentru ca n-am mijloacele necesare ca sa schimb ceva si imi propun sa vad doar ce ma arde pe mine, adica o piesa si lucrul cu anumiti actori. In clipa aceasta m-am facut deja ca uit cit de importante sint pentru un text locul si contextul oferit de acel loc, ca, daca proiectul nu se afla intr-o anumita lumina, el isi poate rata tinta. Aleg texte care au o poveste foarte plastica, adica imi permit sa intru in ele ca intr-un film. Le vizualizez foarte precis si incep sa ma misc in lumea aia vazind din ce in ce mai multe detalii legate strict de viata de acolo, din poveste. Si daca simt ca povestea imi transmite si ceva strain, daca imi da si o stare de inconfort, atunci imi place si mai mult. Sint atit de apropiate de realitate, incit nici nu-ti mai dai seama ca asisti la o piesa sau la un film. Din pacate, genul asta este foarte rar. Este ceva foarte apropiat de documentar si de un anumit tip de cinematografie, vezi Moartea domnului Lazarescu. Asta a fost si senzatia pe care am avut-o citind piesa La Tara, si anume ca cineva a inregistrat in secret scene din viata particulara a unei familii. Si in film, si in teatru ma intereseaza tot ce inseamna studiul asupra unui sau mai multor oameni si povestea acestora. Inconsistenta, pacaleala, superficialitatea ma scot din minti. Simt ca n-am voie sa-mi permit sa fiu superficial, pentru ca m-as evapora, m-as confunda cu viata din jur.