Fatima, unul dintre cele doua personaje feminine, este singurul „element” real ce are legatura cu lumea islamica. Insa nationalitatea eroilor este nesemnificativa, intrucit singura lor identitate pare sa o reprezinte de fapt singuratatea, izolarea pe care o traiesc intr-un zgirie-nori situat intr-un oras ce poate fi oriunde in lumea nebuna a timpului nostru. De fapt, personajul principal al Noptii arabe este disperarea pe care o resimt, probabil, seara de seara, zeci de milioane de oameni de pe glob, care, ajunsi acasa dupa o zi de munca, incep sa constientizeze vidul din viata lor si lipsa de sens. Autorul transmite acest mesaj folosind un stil cinematografic, de planuri paralele. Personajele evolueaza simultan, fiecare in apartamentul sau din blocul mamut, fiecare cu claustrarea sa, cu singuratatea, cu propria drama si cu propriile vise. Iar acestea din urma fac trimitere la lumea povestilor, nu neaparat la cele din O mie si una de nopti. E o lume cu printese contemporane ce asteapta sa fie trezite de printi si in care un personaj ajunge prizonier intr-o sticla din visul nocturn al printesei. Excelenta aceasta expresie a senzatiei de claustrare, idee pe care autorul insista de-a lungul spectacolului (o regasim si la personajul blocat in lift, care nu mai poate ajunge la Fatima, iubita secreta a noptilor din blocul turn). Spectacolul lui Benoit Vitse reuseste sa transmita in exces atmosfera apasatoare din spatiul piesei lui Roland Schimmelpfenning, iar din acest punct de vedere poate ca maratonul la care sint supusi spectatorii este cam obositor. Cu atit mai salutar este astfel jocul savuros al lui Daniel Busuioc, interpretul personajului mereu in cautare de apa, de fapt in cautarea propriei lui salvari. (Metafora cautatorilor de oaze din desert o regasim sub forma prozaica a unui vecin care merge pe casa scarii, disperat ca apa iar nu a ajuns la etajul 7.)
