In incapere, doua colege de-ale sale lucrau, ca sa zic asa, la doua capete, conversind si, doar uneori, adresind clientilor cite o intrebare tehnica. „Imi iau foarfeca si ma duc in Uniunea Europeana!”, zicea una dintre ele, rizind, poate ironic. „Unde cer fetele de acolo 100 de euro, eu las la 70…” Cealalta ar fi mers si ea, dar nu putea din pricina copilului. Avea si teza, la chimie, a doua zi, era seralista, in clasa a XI-a („Poate ca Liviu Antonesei a exagerat un pic cind a numit De ce iubim femeile – «o carte pentru coafeze»”, mi-am spus).
A mers destul de repede, hair stylist-ul meu a rigiit din cind in cind, dar cu discretie, invaluindu-ma in cite un damf alcoolic. La sfirsit, s-a oferit sa ma spele pe cap si nu am refuzat experimentul. M-a aplecat deasupra chiuvetei si mi-a frecat scalpul cu sampon de urzica, in timp ce apa devenea tot mai fierbinte. „Inca o data!”, a decis. Era un generos!
Speram, contemplind meticulozitatea cu care aduna „scama” (pe care mi-o arata triumfator), ca isi va aminti sa imi si usuce putinul par ramas. Dupa vreo doua minute, a inceput sa scuture cu o maturica masa de lucru. Apoi, a apucat foarfeca si pieptenele si, lovindu-le usor, s-a apropiat cu hotarire de mine. A dat sa intre in actiune, dar si-a amintit, probabil, ca ma tunsese deja, asa ca s-a intors si le-a pus de unde le luase. Ma gindeam la Peter Sellers, cind omul a apucat masina de tuns, a virit stecherul in priza si s-a apropiat, cu aceeasi determinare, de ceafa mea. A tusit, s-a intors din nou si a decuplat masina, descoperind, in sfirsit, uscatorul de par.
Amestecul asta oarecum comic de betie si luciditate nu ocoleste viata literara a urbei. Ascult, uneori, povestile bahice si nostalgice ale unui poet, despre vremurile cind era „tovarasul scriitor” si, dupa o lectura in fata oamenilor muncii, primea doua sacose cu alimente de la cantina partidului. Alteori, discursul tinarului care stie in fata cui sa „faca frumos”, multumind optim aceluia care il poate ajuta sa obtina o bursa, o cronica in vreo revista „cu traditie” sau mai stiu eu ce „beneficii” ale convivialitatii. „Cel mai mare pacat este nerecunostinta”, ii spunea Fagin lui Oliver Twist, cuvinte, s-ar zice, indragite de unii scriitori bine asezati in structuri. Nedeclarata public, recunostinta pare ca isi pierde orice semnificatie, daca ma iau dupa avertismentele din ciclul: „Ai grija ce vorbesti prin emisiunile alea pe la care apari! Era Y suparat foc!”, rostite pe ton intransigent, urmate de sfaturi „prietenesti”, oferind pe tava, cu voce imblinzita, o sansa: „Cinta-le! Ridica-le osanale!”, care ma intimpina in vreo redactie de revista literara. Am scris aceste cuvinte pentru cei apti sa distinga intre aruncarea pietrei si grija ca propriile compromisuri sa nu devina complicitate, dar si pentru cei solidari cu zimbetul ce a insotit (pe chipul lui, mai intii), intr-o zi de martie a vietii mele, mirarea, rupta din context, a poetului Nicolae Coande: „Cu cine ne confunda astia?”.