Teatrul poate vorbi asadar din nou, fara sa cada in cliseele de propaganda comunista, despre esecul individului in fata societatii, a vietii si a lumii – aici si acum. Noul realism incearca sa exprime lumea asa cum este, fara ridicole cosmetizari stilistice ale unui autor ori regizor indragostit de autoreflectia-i intelectualizanta. In esenta, noul realism presupune o autenticitate absoluta. Miezul sau e generat din tragedia vietii obisnuite, o tragedie a antieroilor, lipsita de maretia si, mai ales, de impopotonarea unei retorici vetuste. Formal, tehnica povestirii filmice va fi la mare rang. Montajul si elipsa trebuie sa se instaureze si in teatru printr-o dramaturgie a schimbarilor absolut inopinate de situatie, cu intrari si iesiri din scena desfasurate intr-un ritm alert, cu personaje care nu se expliciteaza, care nu lasa intre idei interminabile pauze psihologice „atit de ne-ntelese, pline de-ntelesuri“. Un maximum de actiune si-apoi un moment de liniste, in care o poveste realista poate deveni absolut magica. Dar o magie a concretului care copleseste puterea de perceptie, nu o magie a nostalgiilor moderniste. Ritmul videoclipului muzical trebuie sa se regaseasca si in jocul mult mai rapid decit cel de pina acum al actorilor, joc care cere un mod nou de interpretare si un nou tip de actor, care este capabil sa imbine cu precizie absoluta si suveranitate rupturi cu emotiile cele mai puternice si mai diferite, intr-o combinatie care sa atinga virtuozitatea unei formatii americane de hardcore.
Ne plingem de consecintele vitezei, insa sintem parte din ea, fascinati de ea, dar si apasati de accelerarea aceasta a lumii contemporane in care simtim si traim atit de intens. Mi se pare astfel firesc sa vreau sa montez piese care, parafrazindu-l pe Meyerhold, mai demult ar fi durat patru sau cinci ore si pe care sa le comprim la maximum doua ore.
Repertoriul este izbitor de invechit
Riscind sa-mi atrag multe antipatii, consider ca teatrul romanesc penduleaza in continuare intre doi poli la fel de prafuiti si sterpi: intre realismul psihologic (in genere practicat de „generatia de aur“ inca in viata) si un simbolism metaforizant hiperretoric si desuet (practicat in mare masura de generatia de peste cincizeci de ani, dar chiar si de tineri prematur imbatriniti din punct de vedere artistic). Nu ma sfiesc s-o spun: cauza principala o gasim, dupa parerea mea, in scolile de teatru din Romania, unde studentii actori, teatrologi si regizori sint formati intr-un spirit de cult al personalitatii fata de profesorii lor, pe de o parte, si, pe de alta, intr-o religiozitate de-a dreptul timpa fata de marile generatii de actori, regizori, teatrologi de acum patruzeci de ani si fata de estetica de atunci. Acesta este, bineinteles, singurul mod viabil, „adevarat“ de a regiza, a scrie, a juca si a judeca teatrul. Drept dovada, puzderia de „noi“ actori, teatrologi si regizori – clone ale fostilor lor profesori. Mai grav este ca tot acestia sint prea adesea promovati drept reprezentantii de marca ai noii generatii, iar cei care nu au aceeasi parere sint, fireste, proscrisi si eliminati. Acesti asa-zisi tineri, ca si parintii lor intr-ale artei, practica un teatru teribil de demodat si, adeseori, mult mai slab decit intr-adevar marii nostri oameni de teatru, care au acum virste respectabile sau nu mai exista.
Repertoriul este izbitor de invechit. Nu doar compromisurile politice ale mai tuturor scriitorilor cu comunismul au gonit dramaturgii noi de pe scenele noastre postrevolutionare, ci si regizorii, care au montat doar clasici si texte ori prelucrari proprii, erijindu-se in functia de creatori totali ai teatrului. Nimeni n-a mai vrut, prin urmare, sa monteze autori tineri, nimeni n-a mai vrut sa scrie pentru noii regizori, iata un cerc al diavolului care nu putea sa conduca decit spre criza.
In teatrul romanesc exista, ca de altminteri in toate spatiile teatrale nationale, o diferenta serioasa intre generatiile oamenilor de teatru. Dupa parerea mea, ca o specificitate a spatiului cultural de dincoace de „cortina de fier“, aceasta este potentata de diferenta radicala de sisteme politice in care cele doua generatii s-au format. Noi sintem o generatie a televizorului, a reclamei publicitare, a stirilor-bomba, a videoclipului muzical. Cinematograful, cu rapiditatea sa mult mai mare de reactie la realitate decit teatrul, ne-a educat altfel receptarea. Spectatorul din ziua de azi este mai inteligent si mai competent in intelegerea povestilor. Sintem mai rapizi in gindire si avem, in consecinta, nevoie de un teatru mult mai rapid, cu o densitate a actiunilor mult mai mare si mai complexa decit in teatrul de pina acum. Nu ma mai intereseaza sa demonstrez pentru a mia oara marile problematici ale omenirii. Le cunoastem cu totii deja si stim cel mai tirziu de la Denis de Rougemont ca totul se invirte in jurul mortii si iubirii. Generatia noastra nu mai e in „razboi cu toata lumea“, caci ne-am asumat ideea unei lumi consumatoriste – privite cu extrem de mult scepticism de generatiile mai in virsta. Ne-am asumat ideea lumii contemporane vazuta ca o „apocalipsa vesela“.
Absurditatea lumii e ridicol sa o mai demonstrezi astazi. Noi facem prin teatru o demonstratie care are aceasta asertiune ca ipoteza, nu drept vesnica si neputincioasa concluzie.