„Punind intrebari, vedeam ca nu aveam amintiri. In mine aveau salas cioturi de intimplari si conduceam dialogul cu un inventar al vagului din mintea mea. Cu fiecare ciot aruncat in focul discutiei, imi repetam in minte sa ma documentez, sa citesc despre comunism. Si, fortindu-ma sa-mi amintesc, mi-am amintit uitarea.”
Bucataria rosie in care se fuma mult. Barbati lustruind masinile in parcare. Zile cu sot, zile fara sot. Sirop cu sifon. Zahar cu imprumut. Abator de ciini, fabrica de sapun Stela. Spatele blocului. Timp care nu-si apartine, oameni care bat covoarele. Vinete-ardeigras-ceapa-rosii-dovlecel-cartof. Spalat-calcat-facut mincare. O papusa pe un recamier.
„Uitat de propria memorie, m-am retras in intrebari, pentru a-mi ascunde golul povestilor. Multe intrebari nu au primit un raspuns. Cu cit am inaintat in facerea cartii, cu atit credeam ca si acele raspunsuri au valoare. Imi spuneam: bun, uitasera ei comunismul. E un efect si asta. De stil. Nu aveam eu nici o vina. Si chiar deveneam mindru de dragalasul meu comunism, iesit asa din vorbele adunate de pe scara, de acest comunism crescut pe linga fusta vecinelor, de acest comunism care, cind era mic, era copil, care, cind era mare, era handicapat, dar care, intotdeauna raminind nedospit, cerea ajutor si i se gaseau motivatii de ingrijire pe viata. Era bine, fiindca la umbra acestui mare imatur se ascundea altul mai mic: eu.”
Reportofonul merge, urechile se surzesc
In fiecare bloc, exista o Carte de Imobil. In fiecare Carte de Imobil – buchisite marunt, constiincios, cu scris caligrafic –, apartamentele. Si locatarii lor. Oameni de carne, ca mine, ca el. Cu vieti povestite la o cafea si surprinse pe vizor. Care merg cu tramvaiul. Care il deseneaza pe Dumnezeu cu creta. Oameni dinaintea unei farfurii cu ciorba, la ora opt si jumatate seara. Care viseaza, stau la cozi, dau pasiente, iubesc, cos goblenuri despre natura, fac snecuri duplex, se-mbata, fura liliac din gradini, isi bat copiii, tac, birfesc, coc cornulete cu gem, joaca tabinet, uita. Mint.
Tanti Vicky, tanti Serban, tanti Lenuta, tanti Sanda, tanti Tanta, tanti Marga, tanti Flori. Pomelnic de nume, de fuste, de femei. Peste toate, mama. „Dincolo”. Zeita intr-un apartament de doua camere, stil vagon, cu pereti-biscuit. Minciuna suprema. Nenascut. Infiat. Mama nu e mama.
„Umblatul meu «cu miloaga» dupa povestile mamei, pe care eu trebuia sa le fi stiut si le uitasem si care ar fi trebuit sa ma apere, ma ucisese. Exercitiul uitarii si inocentei, facut la infinit, ma bagase in delir. Si birfa, birfa, birfa aia scirboasa, care eu credeam ca ma va ocoli, fiindca o culegeam pitit in ungherele scarii, birfa aia nu ma uitase.”
Certitudinile nu mai sint certitudini. Reportofonul merge, urechile se surzesc. Nu se poate. Ba se poate. Scrii o carte? Scrii o viata? Ceilalti te fac din cuvinte. Tu le iei un interviu, ei iti confisca amintirile. Ai stiut? Ai uitat? Te plimbi cu liftul prin imparatia lui Jumatate-de-adevar-calare-pe-jumatate-de-minciuna. In sus si-n jos. Pasare. Om.
„Nu sint copilul lor natural, bun. Nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor nu sint copilul lor. Nu sint copilul lor. Ei, si? «Noi te-am crescut. Ti-a lipsit ceva?» Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu Nu.”
Fericirile lui Istodor – Ce m-ar face fericit oricind?
„Sa fac dragoste pina imi simt dimensiunile trupului, de sus, din virful capului, si pina jos, in virful degetelor. Sa tin minte toate povestile din cartea asta si sa le povestesc ca mama. Sa am ghiozdanul pe umeri si sa merg spre scoala si sa-mi afund picioarele in frunze moarte si sa le fosnesc. Sa musc din merele pomului de la tanti Flori. Sa ma intorc, la mama acasa, primavara, de la Strehaia si sa vad verdele crud al copacilor ce invelesc blocul N3. Sa ma gidile mama si sa ridem pina ne spargem impreuna. Sa-mi faca mamare de la deal pui perpelit pe cenusa si porumb copt in cuptor. Sa fiu cu tata la o pomana porcului la Strehaia. Sa merg pe vara torida, la ora 7 seara, la tanti Titica si sa stau cuminte in camera aia a ei mare si racoroasa, cu mobila veche, si sa maninc serbet cu bunicul si cu bunica mea. Si sa vina acolo si tanti Doina, si nasa Monica, si sa se puna ele doua pe povestit. Sa-l astept pe bunicul meu in poarta si el sa-mi aduca o punga plina de pere. Sa ninga de Paste si eu si cu bunicul meu sa urcam dealul cu mielul leganindu-se in cosul de nuiele. Sa dorm dupa-amiaza si sa ma trezesc in tipatul de «goool!» al comentatorului de fotbal de la tranzistorul bunicului meu. Sa maninc piine in tast de la tanti Marioara si sa beau vin negru si greu de la nenea Ionel. Sa merg cu bunica mea, cu Berceanca, la piata, simbata dimineata, si sa ne intoarcem plini de struguri si scovergi pline de zahar. Sa maninc la mare porumbei fripti si pepeni, cu mama. Sa ma dau in leagan cu Ica si sa bem Bem-Bem. Sa merg pe bicicleta. Sa inot. Sa ma ia Nicu sa colindam de Craciun din bloc in bloc. Sa rid cu mama si cu tata, in hohote, la Stan si Bran, la Chaplin, la «Gala desenului animat». Sa prind broaste cu galeata in fundul gradinii bunicii Istodor. Sa-l astept pe tata venind din Brazilia si Egipt si sa-mi spuna despre sambe si camile. Sa merg pe trepte, cu usa deschisa la tramvai. Sa joc fotbal dincolo de orice oboseala, dincolo de orice ora din zi si din noapte. Tata sa-mi faca temele de scoala. Sa iubesc toata viata care mi-a ramas singura femeie care se lumineaza la fata cind o iubesc eu.”
Eugen Istodor, Cartea vietii mele. Sulea 31, N3, sc. 2. Cu ocazia comunismului, colectia „Ego. Publicistica”, Editura Polirom, 416 pagini, 26.95 lei