Il cunosteam pe Ioan Lacusta de pe bancile facultatii, cind il considerasem una dintre cele mai stranii aparitii din volumul Desant 83: era mai in virsta decit colegii sai, aplica cu obstinatie postmodernismul ca la carte, insa un anumit ingredient prezent in textul sau il distingea de restul celor prezenti in volum: pregnanta dimensiunii umane a scriiturii. Naratorul sau, chiar daca evolua in sfera conceptului aplicat de odstranenie, pastra intotdeauna un graunte familiar, parea ca vorbeste de undeva de foarte aproape. Si, totusi, era un narator plin de o rectitudine supraumana (inca nu mi-am dat seama cum reusea sa transmita aceasta senzatie). E un paradox ce il insoteste pe Ioan Lacusta in tot ce scrie: atit de apropiat cititorului, dar foarte indepartat prin perpetua sa ascensiune pe versantul moral al existentei.
Luminare e mai putin roman decit marturisire, e mai putin marturisire decit pur act mistic. Simt aceasta carte ca fiind profund autobiografica. Respira prin toti porii hirtiei suferinta, impacare, remuscare, o permanenta infruntare intre Livresc si Viata, infruntare ce nu face decit sa nasca un hibrid monstruos… Textul. Text este relatia iluzorie dintre doi oameni, caci fiecare apartine propriei pagini, text este credinta ca viata poate avea un sens, ca faptele se pot inlantui intr-o desfasurare logica pe care o putem determina… Exista doar o logica externa, iarasi textuala…
Un roman al deformarii
Inceputul cartii lui Ioan Lacusta mi-a amintit de incipitul Sarmanului Dionis (…si tot astfel, daca inchid un ochi vad mina mea mai mica decit cu amindoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cit mai multi ochi as avea cu atita lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari.)… nu cred ca este o simpla coincidenta… autorul Luminarii a fost si ramine un textualist pur-singe, un impatimit jucator „de carti”. Iata cum isi incepe naratorul discursul sau, pe care-l va relua, in final, in cheie oarecum tragica: „Desfunzi o sticla de vin sau, si mai bine, de sampanie, ii spuneam prietenului meu, si arunci undeva dopul. Bei doua-trei pahare si, cind vrei sa o astupi iarasi, cu dopul ei de adineauri, constati ca el nu se mai potriveste. Bine, gindesti, dar e de la aceasta sticla! Ei, si? Gindesti tot tu, trecind de partea cealalta, a dopului. De ce n-as avea si eu, dopul, impotrivirea mea?” Ei, sinteti de acord ca este aceeasi tema, interpretata grav, apoi in „joaca”? Desi joaca tine in cazul acestui text nu mai mult de 10 pagini. Avem in fata ochilor un roman al deformarii: ni se dau mai multe alternative – deformarea se poate datora istoriei cosmaresti, se poate datora oamenilor-text din jurul naratorului sau se poate datora evolutiei naturale a textului-narator.
Exista un centru (mobil, bineinteles) al romanului: punctul in care naratorul ezita in fata intrarii de la Gambrinus, dupa o noapte crunta de betie. La masa sa obisnuita se afla o pereche de orbi care se alinta, intr-un limbaj misterios, lingind fiecare celuilalt lobul urechii. Acest centru mobil va reveni, din ce in ce mai des, mai plin de semnificatie, pina la sfirsitul cartii. Este centrul care face legatura intre toate textele (amintirile) ce formeaza o viata. Ca s-o spun mai pe sleau, romanul, cu mici derapaje, strabate teritoriul betiei extreme, il depaseste, apoi se intoarce la inceput, inchegind un cerc hermeneutic, perceptibil si descifrabil doar cu ajutorul cheii-iubire. Este descrisa intr-un mod absolut uman, lipsit de stridente, mizeria vietii de zi cu zi in societatea socialista multilateral dezvoltata. Si mai este povestea unui om care a ales sa lupte in felul sau…
Aici e situat chiar inceputul: graba spre o sedinta a viitorilor comunisti din facultate, plina de promisiuni, va devia intr-o izbucnire rebela, ce conduce firul Textului in chiar inima intunericului: prima betie solitara, plina de o savoare pe care numai cei ce au practicat-o o pot pricepe… Cel ce bea constient, programatic, isi pierde umanitatea asa cum o percep ceilalti: pielea i se desprinde de pe trup, el devenind pur text, temporalitate, timp unic, timp ce daruieste…
De aici, textul isi tese singur firele, betiile devin o lunga Betie, iubirile devin un lung sir plictisitor de dezamagiri (de multe ori autoprovocate), comunismul lasa loc maretei perioade post-decembriste… Si, de fiecare data, asemeni unei teme muzicale, se revine la punctul in care naratorul ezita in pragul berariei Gambrinus, privind cei doi orbi care-si ling urechile, scena de film suprarealist.
Pasiunea cu care naratorul bea nu este altceva decit o imbratisare plina de voluptate a Mortii, o alunecare semi-constienta intru Luminare, o luminare despre care acesta nu stie nimic pe moment, dar care-si promite intrarea triumfala/ blinda in scena.
Asisti la derularea unui Text real, care te vaduveste de iluzii
Ce este textul? Textul ar putea fi alunecarea in propria viata, puterea de a inregistra cu detasare amuzanta (care nu exclude uimirea in fata ingeniozitatii „punerii in pagina”) decorul si propria evolutie intr-o poveste ce te priveste din ce in ce mai putin. Imaginea naratorului privindu-se din afara este o fantoma bintuind romanul inainte si inapoi. De altfel, scena recurenta a ezitarii din pragul circiumii este mereu (cu exceptia primei relatari) filmata oarecum din spatele protagonistului.
Luminarea lui Simion, naratorul, nu este altceva decit coborirea in infernul textual al propriei vieti. Iubirile sale, in special cea cu Ester (un alt centru al textului) sint ratari pe drumul catre luminare. Exista ceva in afara vointei, un drum care necesita la fel de multa abnegatie precum o viata „normala” o cere. Personajul lui Ioan Lacusta isi anticipeaza actele ratate sau, de ce nu?, si le provoaca (diferenta nu este prea mare)…
„Am fost pus, fara sa-mi dau seama, ani multi in starea de a alege. Am avut sansa de a putea alege, in experientele multor ani, intre tihna Bibliotecii si libertatea Crismei. Alegere grea, cu multe dureri, cu zbuciumul sufletului meu nehotarit, cu ademeniri felurite. Am ales in cele din urma, cu o alegere venind din afara mea. Fara durere, fara zbucium, fara tulburari. Linistita, impacata, supusa. Alegerea frunzei care in cele din urma cade.” Chiar daca alegerea a fost facuta, Biblioteca ramine un spatiu la care se revine mereu in roman (Ioan Lacusta practica aceste variatiuni pe tema cu o voluptate deosebita). Poate pentru ca Biblioteca este spatiul revelatiei: scrisul nu multiplica textul, ci smulge halci din el. Trairea vietii cu acea detasare „cinematografica” despre care vorbeam este singurul mod de a hrani organismul textual. De aici si permanenta pendulare intre cele doua spatii sacre. Sint sigur ca va suna ca o banalitate, insa acesta este adevarul ascuns si in textul de fata: nu exista ratare, doar rascruci. Orice cale ai alege, drumul va ascunde bucurii pe care trebuie sa le descoperi. Chiar nedescoperite, ele ramin acolo, in pliurile Textului.
Romanul lui Ioan Lacusta aduce, pentru mine, ceva cu totul „nou”: problema tipului moral. Poate ca vi se pare un subiect demodat, insa tocmai faptul ca ne uimeste problematizarea aceasta demonstreaza cit de mult ne-am indepartat de subiect: naratorul Luminarii nu judeca, dar are puterea de a spune „…le urmaream scrisul. Si, aproape instinctiv, stiam, prevedeam care va face intr-adevar ceva si care doar se va preface. A fost multa impostura si era si atunci, in urma cu 30 de ani, la fel de agresiva, de tifnoasa si de lihnita ca si acum. Anii scursi n-au imblinzit nimic, n-au cizelat nimic. De aici si ezitarea mea. Lunga mea asteptare pina la a publica ceva. M-am indoit permanent daca eu am caracter. Daca sint un ins moral. Daca pot urma, cit de cit, o minima conduita morala”. Lasind la o parte orice conventie naratologica, ma intreb citi dintre scriitorii contemporani isi mai pun, intim, aceasta problema „depasita”…
Romanul lui Ioan Lacusta lasa un gust amar: asisti la derularea unui Text real, care te vaduveste de iluzii. Extrem de bine scris, sustinindu-si „tezele” prin anecdotic percutant, sfisietor si nu rareori ironic, uman pina-n maduva oaselor, pare, in peisajul actual, o vioara intr-un cor de schelalaieli.
Ioan Lacusta, Luminare (Coborirea in text), editie cartonata, colectia „Fiction Ltd.”, Editura Polirom