O strinsese in palma, o pipaise cu degetele si aproape instantaneu observase, pe propria-i piele, urmele de Galus (era pe cind Romania, credeau unii, lua avint spre societatea socialista multilateral dezvoltata). Citeva picaturi arameau tarina sub fiecare patlagea pe care golanii (colegi din uzina, in general fumatori – atribut de natura sa amplifice contondenta relatiilor cu un pompier intransigent) o scufundasera, prin ridicarea unui borcan cu lichid pigmentat in jurul ei, caci varianta mai artistica – in pensula – ar fi fost mult prea migaloasa (Si asa ii prinsese noaptea in curtea fabricii!).
Intimplarea asta, povestita mie de unul dintre golani, mi-a venit in minte dupa ce am rasfoit, la sfirsit de saptamina, cronicile literare din citeva reviste – straturi de vopsea aplicate cu mai multa sau mai putina pricepere pe niste carti ce par necoapte. Ca scriitor, sint interesat cu detasare de verdictul criticilor de astazi. Doar tinerii cronicari nervosi rulati de „Romania literara” m-au scos, uneori, pentru scurt timp, din seninatate, prin atitudinea lor de legisti in conditii de adolescenta, eu crezind ca e nevoie de profesionism la cel care face o autopsie – cind isi are rostul. Am un prieten care lucreaza la Institutul de Medicina Legala, il tachinez cu: „Societatea se protejeaza cum poate: nu tuturor medicilor li se dau pe mina oameni vii”, mi se pare insa regretabil ca o carte moarta sa fie incredintata unui legist literar lipsit de experienta (la ce bune concluziile lui?), iar cind o carte vie e macelarita, imi vine greu sa nu simt revolta. E drept ca putini dintre acesti tineri isi valorifica sansa (butonul de verde pe care il tin apasat proteguitorii nu e de folos pe un drum infundat), iar cei care o fac impresioneaza mai mult prin relatii, decit prin indeminarea la scris (consecintele se vor vedea pe termen lung, „batrinii” care i-au girat nu sint exonerati de vina).
Multi dintre criticii in formare nu par preocupati de propria credibilitate. Unii scriu numai de bine, altii numai la comanda, unul vrea sa te intimideze, altul sa te seduca, punindu-ti pe umeri povara cuvintelor magulitoare cu aceeasi stridenta cu care citiva tac despre tine (si despre scriitori mai importanti – daca acum tragem linia –, care nu sint in anumite gratii). Unii rastalmacesc ce ai scris (nu cred ca sint acoperitoare pentru orice situatie cuvintele Irinei Petras: „Degeaba va tipa disperat «nu asta am vrut sa zic!», a spus si asta de vreme ce eu am putut-o citi”), altii te alinta din „prietenie”. Cind unul pretinde onestitate, ma bucur, cum spune Corina: „Ca si cum as fi gasit un ou vechi de doua luni printre altele clocite”, dar imi trece cind vorbele ii sint dezmintite de fapte.
In lipsa increderii, aleg distanta si, autoironic, prestanta domnului beat ce raspundea matusei mele care se indoia de capacitatea lui de deplasare: „Trage dumneata o linie de aici pina la poarta si iti arat ca eu merg pe unde vreau eu!”