Mihai Vlad Cretescu s-a prezentat impetuos si i-a tinut un spici lui taica-meu, cautind sa-l convinga ca sint un poet… ma rog, poet si gata… Se pricepea infinit de bine la poezie, sustinea ca e arhitect, asa se si iscalea, drept care lua fara sfiala fragmente de la fiecare si construia texte uriase… Numai ca unele erau facute integral chiar de el… si mi se pareau uluitoare… Cunostea marea poezie franceza… imi vorbea ceasuri in sir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire… Mai stia si pe cei din Bucuresti: Mircea Ivanescu, Matei Calinescu… etc. Imi recita poeme intregi de Radu Stanca (de la el am aflat prima data de celebrul „Corydon”). Avea un patos si o forta inepuizabila in a exalta… in a te face sa scrii… Numai ca datorita unui comportament cam excentric devenise un fel de oaie neagra a Iasului… Nu pot sa uit cu cita indiferenta, scuipind perlat (se lauda cu asta, ba iti si demonstra, aruncind in aer pretioasa-i bijuterie de saliva!), infasurat in pardesiu ca intr-o mantie regala, trecea prin Piata Unirii (pe atunci spatiu interzis pietonilor, mai ales ca existau si tramvaie ce-o taiau in doua), semnalizat inutil de fluierele militienilor aiuriti de atita indrazneala civica… Si ce povesti incredibile imi depana, indeosebi in locurile cu multa lume, stupefiind cetatenii urbei, graseind in franceza… imitind partide de sah… cu sariturile in L ale cailor, pe care le si executa pe trotuar, topaind alarmant in plina aglomeratie „burgheza”, stirnind reprosuri si, uneori, injuraturi cu destinatie precisa… La Dolhasca, intr-o perioada in care mi se innegrise cerul in fata ochilor, dindu-mi seama de imposibilitatea de a publica… continuam de-al naibii sa scriu, uitindu-ma la poza lui… Cretescu deja murise intr-o clinica din Iasi… Cind m-am dus ultima data, cu un borcan de mincare, la Clinica a III-a Medicala, nu mai era… Mult mai tirziu, coplesit de interminabilele zile cetoase de la tara, l-am chemat pe Florin Mugur la Dolhasca si, culmea!, a venit. I-am gasit o gazda, nu i-a placut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Ma vizita spre seara, devreme. Ne toloneam in cele doua sezlonguri din spatele casei… El a asistat la intimplarea premonitorie cind sezlongul de sub mine s-a rupt (putin timp dupa aceea am parasit definitiv Dolhasca si medicina)… si m-a trintit la pamint… Uneori ne certam, dar ne impacam rapid… Citea carti din biblioteca mea, indeobste scriitori rusi… Tin minte ce haz nebun a facut cind ne-am uitat la televizor la un meci de tenis… Pe unul din jucatori il chema Kakulea… si Kakulea asta a invins… parca pe cineva roman… al carui nume se termina in „ovici”… Asta i se parea extrem de caraghios lui Mugur… Mugur m-a ajutat enorm, si cit am stat in Dolhasca, si dupa ce am fugit de acolo… Pur si simplu ma obliga sa predau, la Cartea Romaneasca, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte… punindu-ma in planul editorial… sustinindu-mi volumele…