Grozav! Niste parinti inconstienti care s-au luat dupa afis si nu s-au informat deloc inainte, n-au citit nici o cronica, nici un rating pe imdb (unde, la Trivia, ar fi putut afla ca in cinema-urile din Mexic au fost lipite avertismente referitoare la continutul violent, tocmai pentru parintii care-si luau cu ei copiii). Cit m-am gindit eu toate astea, a inceput si filmul, din care mi-au scapat primele 5 minute, din cauza ca pustiul din spate o tot intreba pe maica-sa „Ce face acuma? Unde sint? Ce zice?”, iar ea ii raspundea, fara sa fie foarte atenta daca sopteste sau isi face pur si simplu datoria de mama. La una dintre scene, cind Ofelia sta in pat, e noapte si o libelula ciudata zboara prin camera, baietelul a spus: „Mama, mi-e frica!”. Si mie mi s-a facut atit de mila de copilul ala care trebuia sa se uite la niste imagini infricosatoare pentru el, doar fiindca parintii erau prea tembeli ca sa-si dea seama ca ar fi cazul sa plece din sala. Au mai urmat: colonelul luind o sticla si zdrobind cu ea fata unui partizan, scene de tortura, picior care urma sa fie amputat, faunul si mai ales celalalt monstru, inspirat de-un Saturn devorindu-si copiii (de Goya). La un moment dat, n-am mai rezistat sa ascult subtitrarea citita de mama fiului de 5 ani, m-am ridicat si, inainte sa-mi string umbrela si geanta, i-am spus mamei ca, daca nu stie, ala nu e un film pentru copii. M-am mutat cu citeva rinduri mai in fata, unde un sarman fara casa, sforaind intins pe trei scaune, se bucura de ora lui de somn. Credeti c-am inteles ceva din film? Cit de cit: am inteles ca cineva trebuie totusi sa-si asume responsabilitatea in locul pustilor – regizori, producatori, distribuitori sau parinti. La urma urmei, si mersul la cinema e tot o chestie de educatie.
