
Cu drag, Treplev
Orice asemanare cu teatrul mucegait de la care ne vine sa fugim mincind pamintul nu e deloc intimplatoare.
Pescarusul regizat de Andrei Serban la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu – spectacol jucat la Bucuresti in cadrul Festivalului International de Teatru B-FIT – decapiteaza anostul cehovian prin punctii comice. De fapt, care anost? Cu siguranta cel indus de o receptare superficiala. Pentru ca la Cehov se ride pe rupte fara cea mai mica teama de penibil. Serban face digerabila o lume care a fost, din pacate, conceputa in multe spectacole in asa fel incit sa cada greu la stomac. Il reumanizeaza pe Cehov-ul care e furibund dramatic pentru ca e visceral comic.
Deponderabilizeaza zapuseala psihologica. Tragicul vine din ridicolul unor situatii care se salveaza tocmai prin subteranele lor de detasare. In acest filon de distantare de suferinta, neputinta, stagnare si ratare sta forta spectacolului gindit de Serban in cheie inteligent comica si parodica. Imblinzirea lui Cehov e realizata printr-o lectura regizorala atenta a intentiei dramaturgice. Mai simplu spus, luarea la misto a celor mai grave momente se face pe bune si mentine in prime time deriva. Jocul cu fata la subminarea adevarurilor profunde e asumat total. Pentru cine nu stie, sub Pescarusul, Cehov a scris „comedie in patru acte”. Asa cum observa Peter Stein intr-o carte – Mon Tchekhov (Actes Sud-Papiers, 2002) – care e documentul viu al montarilor sale, „Cehov a inteles ce inseamna tragedie in sensul modern al termenului. A adus plictiseala pe scena, ceea ce e foarte periculos. Ca sa scapi de ea trebuie sa inventezi lucruri, sa faci lucruri. Lumea lui Cehov este extrem de activa in ciuda lacrimilor. Trebuie sa folosesti mijloacele contradictiilor teatrale ca sa realizezi dimensiunea dubla”. Serban nu numai ca foloseste acest contrast de unitate dramatica – de care vorbeste el insusi in O biografie (Polirom, 2006) –, dar recupereaza si accentueaza la maxim toate datele de pe hard-ul comic al piesei, toate neroziile hilare care dau exact dimensiunea alienarii din text.
Cehov are superorgan pentru demistificare
Vulnerabilitatea oamenilor care rid intre reprize de plictiseala devine cu atit mai vizibila cu cit penibilul solutiilor la care recurg e mai abil insinuat. Faptul ca o piesa despre teatru si tot spectacolul deziluzionarii sint subscrise autoritatii comicului repune in discutie permanenta jonglare cu semnificatii total la antipod si in acelasi timp unitare. Polii iluziei – Treplev si Nina – sint dati prin masina de tocat a realitatii grunjoase. Scriitorul care se bate pentru inovatie ajunge, in final, sa spuna ca tot ce concepe e insuportabil de banal. Viitoarea actrita, ametita de cosmetica celebritatii pentru care la inceput ar fi dat orice, isi da seama ca cel mai important e sa poti merge mai departe, nu sa fii un VIP. Indiferent citi pumni iei in fata, forta de a continua sa-ti vezi de drum e tot ce conteaza. Asta daca mai poti sa-ti vezi de drum. Febrilii oratori se cumintesc si sint pusi la punct de tot ce-si doreau mai mult si mai mult. Iluzia e asezata in matca deriziunii. Nina (Andreea Bibiri creeaza o Nina bicefala, cu un cap in inocenta stupida si cu celalalt in dementa infringerii bataioase din final) o ia razna. Treplev (Tudor Istodor are o fragilitate revoltata care intra extrem de bine in relatie cu patetismul si histrionismul Maiei Morgenstern, excelent aleasa de Serban pentru acest rol) se sinucide. Nimic nu e atit de indestructibil incit sa nu poata fi calcat in picioare exact in clipa in care a fost asezat pe scena. Stimulul ridiculizarii nu da gres. Si aici Cehov, dupa cum spune si Nabokov in Cursuri de literatura rusa (Editura Thalia, Bucuresti, 2006), are superorgan pentru demistificare: „Parodie incintatoare a propriei metode de a trece de la poezie la proza. «Decorul a fost atit de frumos», spune Trigorin si adauga, dupa o pauza, «Trebuie sa fie mult peste in lac»”.
Deriziunea relatiilor care nu sint altceva decit o suma de clisee functioneaza la toate nivelurile. Furia Arkadinei, felul in care se umileste ca sa-l tina pe Trigorin linga ea si brusca stapinire a situatiei nu sint decit o mostra a manipularii lucrurilor din interior. Retorica rasturnarilor e prezenta in fiecare scena tare.
Andrei Serban suprapune planurile insingurarii intr-un montaj caruia ii corespunde perfect asezarea pinzelor din fundal. In timp ce in mijlocul scenei se joaca loto, in spate, trupul lui Sorin zace nemiscat pe masa, iar in fata, Medvedenko se misca in gol ca un robot care nu-si mai gaseste locul in casa ratarilor succesive. Si toate astea pe fondul vizual al ingemanarii culorilor complementare.
Teatralitatea cercului cotidian in care banalitatea suprema e exprimata dramaturgic prin acumularea amanuntelor aparent lipsite de orice sens, prin retrogradarea actiunii-locomotiva, e foarte atent exploatata in spectacolul lui Serban. Calitatea nesemnificativului, felul in care toate personajele, mai explicit sau mai putin pe fata, sint ridicate la fileul locurilor comune, pentru ca sa li se dea imediat sansa insingurarii meditative, tine de abilitatea regizorului de a agata cirligele cehoviene si de a le da o miza scenica.
Pescarusul, de A.P. Cehov. Traducerea si adaptarea Maria Dinescu &
Andrei Serban. Cu: Maia Morgenstern/ Mariana Presecan, Tudor Aaron
Istodor/ Adrian Neacsu, Marian Ralea/ Gelu Potzolli, Andreea Bibiri/ Cristina Flutur, Dan Glasu, Cristina Stoleriu/ Florentina Tilea, Diana Fufezan/ Raluca Iani/ Ofelia Popii, Adrian Matioc, Cornel Raileanu/ Doru Presecan, Viorel Rata/ Pali Vecsei/ Serban Pavlu. Regia: Andrei Serban. Decorul: Andu Dumitrescu. Costumele: Maria Miu. Fundaluri pictate: Marielle Bancou.