Nu-i nimic. Experienta de la Cristi Mungiu a fost interesanta si mi-a facut pofta de mincare, desi era atit de liniste pe platou si atit de putina lume incit nu m-am gindit, sa nu se supere Cristi, ca e un film atit de serios incit sa sara direct in Competitia Oficiala de la Cannes. Povestesc acum despre ea, desi s-a petrecut in urma cu citeva luni si desi i-am anuntat deja pe prieteni ca, dupa ce Wong Kar-wai va vedea filmul lui Mungiu la Cannes, urmeaza sa apar in In The Mood For Love 2. (Ei, bineinteles ca glumesc.)
Depoul Victoria, despre care nu stiam ca exista. In spatele Guvernului esti in plina Epoca de Aur, chiar daca echipa lipeste hirtii albe peste reclamele de pe tramvaie. „Filmam” intr-un asemenea tramvai. Fata de la costume mi-a dat o geaca roz, un fular gri si un rucsac. Pentru ca am „pile” la regizor, sint figurantul cel mai vizibil, deci daca la premiera n-o sa-mi pice invitatia din mina, o sa ma pot si vedea.
Sarcina mea e sa ma uit pe geam. N-am emotii. Tragem sapte duble, adica mergem cu tramvaiul vreo 15 metri, pina spre iesirea in Stefan cel Mare. De fiecare data observ alte amanunte la casele de pe partea dreapta. Un geam in patratele, jaluzele largite, o umbra frumoasa pe casa galbena, cerul cu tot mai putini nori. Si Cristian Mungiu, si secundul Radu Barbulescu le vad, dar pe altele, de pilda niste inscrisuri pe gardul depoului, prea actuale, niste termopane sau un aparat de aer conditionat. Directorul de imagine Oleg Mutu e atent sa le evite. Ce ma amuza e ca de vreo doua ori, Cristian Mungiu imi spune incurajator, ca unei actrite nesigure: „Ai fost foarte bine”, lucru care nu ma impiedica sa nu-i reprosez, tot la bascalie, ca nu mi-a explicat rolul. „Stai linistita, am avut odata o actrita care trebuia sa zica doar: cum treceti de intersectie, e imediat pe dreapta – dar, ca sa-si dea replica, a avut nevoie sa stie ce meserie are in film si daca e maritata.”
Sper ca n-o sa ajung un figurant ratat
E duminica si pe calendar, si in programul filmarilor. Nu e o zi grea, chiar daca aveam sa aflu pe urma ca s-a stat pina la 1 noaptea, partial si din cauza unui cetatean baut si recalcitrant aparut pe platou.
Dar acum sint inca la filmare si intr-o pauza socializez cu colegii de figuratie – care stau stingheri deoparte. (Mi-e jena sa ma duc la Anamaria Marinca. Ce sa-i spun? „Buna, sa stii ca eu nu sint figuranta, numai ma fac. Merg filmarile?” M-ar crede? O sa spuna ca sint spioana si fac reportaje undercover, mai ales ca e foarte rezervata cu jurnalistii romani. Sint intr-o situatie ingrata. Mai bine stau cu grupa mea.) O doamna intre doua virste imi marturiseste ca a mai jucat in Modigliani si inca intr-un film al carui titlu nu-mi spune nimic, si ca face figuratie si pentru bani, dar si de placere.
Mai e un domn – banuiesc pensionar – care cred ca evita plictiseala, agonisind si pentru intretinere, si o fata de liceu care lipseste de la scoala cind are filmare si care imi spune ca, daca vreau sa ma lansez, ma ajuta pentru ca si-a facut firma. De ce nu? Un coleg de-al meu a facut o pasiune pentru asta. A fost, printre altele, jandarm in Pere Goriot si un baiat de la calculator in Chuckie 5.
Normal ca imi sta ca un cui in creier fraza celebra a lui George Calinescu despre criticii care sint artisti ratati. Sper ca n-o sa ajung un figurant ratat. Sau poate ca sint un critic ratat si viitorul meu s-a deschis acum si el e figuratia.
Stii ceva? Nu m-ar deranja prea tare. Mereu am zis ca e mai mare satisfactia de a fi muncit (orice) la un film decit cea de a scrie despre acel film.