La Gherla trebuia sa vedem micul muzeu al detinutilor politici morti in timpul detentiei si unul din beciurile care erau folosite drept incapere de pedeapsa. Am intrat in spatiul inchisorii trecind prin perchezitie si detector de metale, si nu ne-a venit sa credem cit de bine arata totul. Cladiri proaspat renovate, gardienii politicosi in uniforme bleu, care au tinut neaparat sa vizitam penitenciarul. Desi nu venisem pentru asta, i-am vazut si pe detinuti: unul uda florile, altii jucau tenis de masa sau fotbal, iar altii stateau in celule (dotate inclusiv cu teve) – erau prietenosi cu noi („Sefu’, nu vrem cafea, nici tigari, da’ nu trimiti inauntru vreo 4 dintr-astea?” sadica 4 studentet). Un gardian care mesteca guma ne-a anuntat rinjind ca nu mai merge cheia de la beci, ca e ruginit lacatul. Schimb de priviri cu superiorul, si lacatul n-a mai fost brusc ruginit. Am coborit printre ultimii in incaperea umeda, am calcat in noroi si n-am vazut mai nimic, in afara de niste schelete vechi de pat. Ni s-a explicat ca hainele putrezeau acolo dupa trei saptamini, iar cei inchisi mureau, cel mai probabil de pneumonie. Am mai trecut apoi si pe la pavilionul psihonustiucum, ca sa vedem picturile detinutilor si calculatoarele din biroul psihologilor. Dupa o ora de Gherla, am iesit, cu mintea impleticita. Din ce cauza sa ma bucur mai intii? Probabil, ca am fost totusi libera sa ies. Atit.