Un Umberto Eco sau orice alt mare scriitor european ar trata cu maximum de seriozitate si ironie pornirea clinic-scriitoriceasca spre apocalipsa, spre tema individului sufocat de sistem. Vonnegut este unul dintre aceia care preamaresc romantic individul mic cit o furnica, strivit de o istorie mai degraba corporatista, decit nedreapta. Europeanul e obsedat de destin. Americanul pare a fi obsedat de oprimarea economic-istorica si de reteaua de control al individului. E o observatie care poate fi aplicata si in popcultura fiecarei zone. Cea americana este creatoare de cult, de iconuri, cea europeana este mai ales fabricanta de ironie si cinism in versuri. O trupa rock americana va cinta fericirea rock and roll antisistem, in timp ce o trupa rock britanica va cinta mai mereu placerea minimalista a bautului cu baietii sau cu fetele. Dar ajunge cu atita delir.
Un pusti de 12 ani, Rudy, naratorul in romanul Dick Ochi-de-mort, trage cu o carabina din foisor un singur foc de arma, la intimplare. Glontul strapunge o femeie insarcinata. O fraza cu rol de predestinare este plasata chiar in introducerea romanului: „Cred ca asta este principala mea obiectie cu privire la viata: este prea usor, cit traiesti, sa faci greseli absolut ingrozitoare”. Rudy este arestat, petrece un timp la inchisoare, unde politistii il batjocoresc in fel si chip. Este adus sotul victimei si e indemnat sa-l bata sau sa-l omoare. Acesta ii cearta pe politisti si pleaca; in schimb ii falimenteaza familia lui Rudy, cistigind la tribunal absolut toata averea. O pedeapsa mult mai grea.
Tot romanul urmareste coagularea atitudinii lui Rudy in fata lumii care i s-a aratat ostila, dupa ce el a comis marea ruptura cu normalitatea. Un perpetuu sentiment de culpa impinzeste rindurile romanului. Dar nu doar atit. Rudy este portretul-robot al unui anumit tip de erou american, cel care revine dupa o vina si o rascumpara prin inocenta. Nu e un antierou european. Ci un antisupererou american. Vonnegut este obsedat de imaginea tare, percutanta, de fraza haiku. Vei gasi intotdeauna rinduri tulburatoare, aproape poetice, aruncate cu dispret „prozaismului” povestii. „Viscolele sint niste batai cu perne”, ride la un moment dat un personaj de ultramediatizarea tipica a unor fenomene meteorologice iesite din normal.
Obsesia frumusetii blestemate
Imaginile insolite stilistic sint completate de „corespondente” stranii, paranoide intre personaje refuzate de sistem, legate intre ele de blesteme diferite, dar indicate de aceleasi semnale textuale. Cea mai frumoasa constructie a lui Vonnegut in acest roman este aceea care il uneste pe Rudy cu prietena adolescenta a fratelui sau, Celia. Mai intii apare o scena cu Celia fugind de balul de absolvire, o fata foarte saraca de o frumusete insuportabila, frumusete care ii face viata un calvar: „Era o zeita care nu stia sa danseze, nu voia sa danseze si ura pe toata lumea din liceu. Ii venea sa-si smulga fata, ne-a strigat, asa, ca sa inceteze oamenii sa descopere pe chipul ei tot soiul de lucruri care n-au nici cea mai vaga legatura cu felul in care ea era pe dinauntru. (…) Unul dintre putinele lucruri pe care avea sa le faca, odata ajunsa in Rai, ne striga, era sa intrebe pe cineva ce anume ii statea scris pe chip si de ce?”
Obsesia frumusetii blestemate se rasfringe ciudat intr-o alta imagine a fetei, de data asta cea a condamnatului, mutilata de politisti. Primul lucru pe care il fac gardienii atunci cind il incarcereaza pe criminalul involuntar este sa-i „ia amprenta fetei”. Capul lui Rudy este bine infundat in tusul pentru amprente. Scopul este acela de a-l transforma intr-un marginal, intr-un „negru” (in celula o negresa este cea care il invata pe Rudy ca oamenii nu se nasc si mor, ci li se „deschide sau inchide crapatura”). Proaspatul condamnat, plin de cerneala, este inchis intr-o cusca si vizitat organizat de cetatenii oraselului american. Naratorul (auto)ironizeaza crud conditia scriitorului minjit de tus: „L-am mentionat mai devreme pe Alexander Woolcott, scriitorul mucalit si mare producator, care fusese odata oaspete la noi acasa. El e cel care a inventat un minunat epitet pentru scriitori: «Nefericitii patati de cerneala». Ar fi trebuit sa ma vada pe mine in cusca”.
Cele doua figuri „mutilate” se vor intilni peste multi ani in New York. Rudy e farmacist, Celia e dependenta de amfetamine. Aceasta din urma face o criza nervoasa incercind sa-l convinga pe Rudy sa-i dea macar citeva pastile fara reteta. Reactia lui Rudy, ce ironie, este sa cheme politia.
Una dintre cele mai frumoase figuri literare militante antisistem
Ajungem acum la identitatea ca mesaj social. Rudy se autointituleaza „neutru”. Si chiar compune un soi de strigat revolutionar prin care ii cheama pe neutri in strada: „Sint neutru. Asexuat. Sint complet pe dinafara in jocul asta. Nimeni nu stie citi oameni neutri sint pe lumea asta, sint invizibili pentru majoritatea. As putea sa-ti spun totusi ca sint cu milioanele in orasul asta. Ar trebui sa faca o parada odata, cu pancarte mari pe care sa scrie: PE VREMURI MA INTERESA SI PE MINE SEXUL, DAR LA UN MOMENT DAT MI S-A PARUT STUPID, N-AM MAI FACUT SEX DE ZECE ANI, MA SIMT MINUNAT, O DATA IN VIATA GINDITI-VA SI LA ALTCEVA DECIT LA SEX”. Rudy nu bea, nu ia medicamente, desi e farmacist, nu accepta nici o forma de extaz. Si Vonnegut nu cade niciodata in capcana de a-i denumi superficial starea cu termenul „trauma”. Incearca sa scrie, cis-tiga un concurs si i se monteaza o piesa huiduita la scena deschisa. Renunta si la scris. Incepe sa stringa rabdator bani si dupa ani si ani isi cumpara un Mercedes alb, o placere sigura si continua pentru personajul nostru.
Neutralitatea pare sa fie o stare ideala de confruntare cu sistemul. Nici Celia nu cerea altceva decit neutralitatea cind isi dorea eliminata frumusetea cu tot cu mesajele pe care le transmitea involuntar masculilor din jur. Vonnegut pune in scena una dintre cele mai frumoase figuri literare militante antisistem. Este acel individ complet evadat din sfera libidoului, din jugul pulsiunilor „fondatoare”, din lumea regulilor celorlalti. De altfel, Rudy si fratele sau se retrag la un moment dat in Haiti, insula descrisa ca fiind singurul loc de pe Terra in care o revolta a sclavilor s-a si terminat victorioasa. Obsesia evadarii din „retea”, a eliberarii, a instaurarii unei noi ordini se ghiceste si in cele mai nevinovate rinduri. Asta il face pe Vonnegut atit de usor de idolatrizat.
Tatal lui Rudy omorise la rindul sau un om, tot accidental, la o vinatoare, si-si ascunsese fapta. Tatal lui Rudy a tras si concluzia ca din familia lor nu putea iesi un artist. El insusi incercase in tinerete pictura la Viena, fusese coleg de camera cu Hitler si chiar arborase intre razboaie steagul cu svastica pe conacul sau american. Totul, dintr-o inocenta induiosatoare care atragea parca persecutia celorlalti. In luna de miere isi cumpara o colectie de arme vechi de diverse calibre si dimensiuni, colectie pe care avea s-o distruga imediat dupa ce Rudy comite crima. Personajele lui Vonnegut sint victimele aforismului enuntat la inceput: greselile vin prea usor intr-o viata de om. Cartea se incheie nu cu un aforism, ci cu o judecata, o explozie parca a neutrului: „Vreti sa stiti ceva? Sintem inca in Evul Mediu. Evul Mediu – inca nu s-a terminat”.
Kurt Vonnegut, Dick Ochi-de-mort,
traducere de Ana-Maria Lisman,
colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2007