Cu doua saptamini in urma, in Berna, asteptam sa inceapa o lectura publica. Exceptind organizatorii, nu stiam pe nimeni dintre persoanele aflate in jur. Si brusc vad un tip, total necunoscut, care se indreapta cu bratele deschise catre mine, vorbindu-mi entuziast in engleza. Mi-a spus ca el e elvetianul care mi-a scris un mail cu citeva luni in urma, luindu-mi adresa de la o cunostinta comuna, pentru a-mi solicita sa-i fiu ghid pentru o scurta vizita in Iasi. Vag, parca-mi aduceam aminte de asta: am fost de acord, dar nu mai apelase la mine. Si-mi povesteste de ce. A ajuns in Iasi, s-a cazat la Hotel Unirea, in centru. Cind sa faca pe cont propriu citiva pasi prin oras, a inghetat de uimire, napadit de amintiri ca si cum s-ar fi intors in timp – si totul pentru ca vazuse cum trece un tramvai.
Nu innebunise. A fost socat sa recunoasca – aici, in estul Estului, la capatul lumii – unul dintre tramvaiele elvetiene care circulau pe vremea copilariei lui. Nu era vorba doar de o simpla asemanare, ci, mai mult, erau chiar aceleasi tramvaie (chestie perfect explicabila, noi le avem cumparate la second-hand; marturie stau reclamele neschimbate, in germana, inscrise pe ele, la care s-a adaugat doar un banner pe romaneste: „Orasul Berna saluta orasul Iasi!”). Mi-a povestit ca si-a deturnat scopul vizitei si n-a mai avut nevoie de nici un ghid. Pur si simplu a facut ture cu tramvaiele elvetiene, amintindu-si cu o asa precizie o parte din copilarie, incit recunostea pina si scaunele pe care statuse alaturi de bunica-su.
Acum o saptamina am patit-o si eu cumva la fel. Soferul ultimului maxi care pleca din Bacau inspre Iasi m-a lasat balta in statie. Cica n-aveam rezervare. M-am dus in gara si am gasit un personal care mergea pina in Pascani.
Cred ca n-am mai mers cu personalul de mai bine de zece ani (nu ca m-as fi boierit, dar intre timp a aparut un autobuz care ma duce pina la poarta parintilor mei, iar pe distante lungi iau, in cel mai rau caz, un accelerat). Ei bine, personalul cu pricina arata fix la fel ca unul cu care mergeam pe vremea comunismului pe ruta Iasi-Pascani. Pina si oamenii dinauntru pareau absolut identici. Timp de o ora, privind in gol, mi-am retrait si eu o buna parte din copilarie.
Poftim madlene – un tramvai si un tren personal. Fiecare cu ale lui.