Pe de o parte, gasesc benefica orientarea conducerilor trusturilor de presa catre oameni care au idei si care stiu sa le exprime, in conditiile in care rolul – modelator – incepuse a fi incredintat doar vedetelor din show-biz si fotbalistilor. Pe de alta parte, aceasta prezenta publica, incurajata si printr-un proiect distinct al Uniunii Scriitorilor, ii scoate din marginalizare pe condeieri, ii face mai putin stingheri intr-o lume a fantomelor (ma gindesc la Terry Zwigoff si al sau Ghost World, in special la Enid – Thora Birch, dar si la Seymour – Steve Buscemi).
In general, astazi, scriitorii par mai putin dispusi la compromisuri decit unii formatori de opinie, mai detasati de oamenii politici (sint si citeva exceptii), de aceea tabletele lor (civice) au, pentru mine, mai multa credibilitate, indiferent in ziarul carui patron sint exprimate. Nu lipsesc insa din tagma literara pasagerii clandestini, cei care se bucura de o vizibilitate fara acoperire, propagata si in media, tot astfel cum exista destui tineri competenti care publica in reviste de nisa (electronice, de obicei) cu un potential exploziv redus (mediatic vorbind). Unii dintre absolventii de la Litere care nu au acces la o cariera universitara, dupa ce publica un volum sau doua – bine primite sau premiate de catre critici – aleg jurnalismul (cultural, de obicei) ca sursa de existenta. E in firea lucrurilor ca unii dintre ei sa isi favorizeze prietenii, sa penalizeze (fie si doar prin tacere) pe cei ce nu le sint simpatici, sa intre in jocul propriei puteri. Tot asa cum e firesc ca un patron de presa sa aprecieze performanta unui scriitor in functie de audienta articolelor sale, lucru care il poate indemna pe acesta din urma la alt gen de compromis.
Dupa suta de metri amintita mai sus, cu gindul la scriitorii-jurnalisti: nu eram inca la scoala si unchiul Petre, sofer la o fabrica de medicamente bucuresteana, trecea uneori, in drum spre Craiova (unde locuiau parintii mei), prin orasul in care ma crestea bunica. De obicei venea cu inca un sofer, un tip care stia sa imite orice pasare, il ascultam incintat in serile de vara (ei se culcau afara). Uneori, aventura continua a doua zi, cind unchiul Petre ma lua intr-o vizita inopinanta la ai mei. Ajungeam catre seara, caci mai intii treceam pe la combinatul chimic unde cei doi soferi isi incarcau camioanele cu substante. Cind ne apropiam de poarta, unchiul meu ma indemna sa ma ghemuiesc in fata scaunului si ma acoperea cu haina lui. Urma discutia cu portarul: ii arata actele si probabil ii facea un semn catre mine, caci acela intreba daca nu are vreun pasager clandestin. „Nici vorba”; „Dar acolo?”, zicea, cu voce aspra, omul. Inima imi batea repede-repede, in vreme ce nea Petre indruga o minciuna. Figura se repeta, cu aceleasi emotii, la iesire si abia apoi ma bucuram de complicitatea care ne iesise iarasi: il pacalisem!
Mult mai tirziu mi-am dat seama ca eu eram cel pacalit, iar intimplarea imi tot provoaca exercitii de perspectiva pe axa: un scriitor se masoara in cartile sale.