Exista insa o libertate launtrica, a eului profund, pe care o regasim la destui intelectuali autentici, si care n-a putut fi alterata de presiunea istoriei. N. Steinhardt a trecut, datorita ei, prin inchisoare ca printr-o experienta fundamentala. Gratiile l-au sporit ca om, nu l-au injosit, asa cum ar fi vrut-o tortionarii sai. Dincolo de schimbarile firesti, petrecute cu dumneavoastra de la o virsta la alta, ce anume nu s-a modificat deloc in desenul interior al baiatului din Lisa devenit un faimos scriitor roman? Ce a ramas ferit de toxicitatea mediului socio-politic, ce trasaturi le considerati nu numai reprezentative, dar si imposibil de sters?
– Din copilaria mea, nu regret nimic. A fost o copilarie de baiat sarac, care n-a avut nici jucarii, nici pom de Craciun, dar ea face parte nu din biografia mea, ci dintr-un soi de mitologie in care nici, macar, mirosul de rachiu ieftin, cind imi amintesc de el, nu ma deranjeaza. In noptile cu luna, praful de pe ulite scinteia argintiu si tainic, iar cerul era absolut fastuos. Acele imagini m-au ajutat mai tirziu, la Universitate, sa pricep cam ce e metafizica. Si cum sa va descriu drumul prin padure, noaptea, cind veneam din virful muntelui unde duceam sare la oi? Fosnetul frunzelor de fag, uscate, pe care calcam imi suna acum, in gind, ca venind dintr-o alta lume. V-am povestit, oare, ca intr-o noapte am rupt o creanga dintr-un fag si o loveam de trunchiurile copacilor strigind cit ma tinea gura: „Nu-mi e frica, nu-mi e frica”? De fapt, imi era. Dar nu era, ca azi, o frica de oameni.
Ma intrebati „cu ce am ramas”. Cred ca am ramas cu o stingacie specifica introvertitilor. Chiar si in copilarie, trebuia sa fac un efort pentru a fi spontan in relatiile cu altii. V-am mai spus, cred, ca in Lisa sentimentele nu prea aveau mare valoare. Eu fiind inca de pe atunci un sentimental, eram un mic complexat. Oamenii pe care ii admiram si ii invidiam erau realisti si duri. Zdrobeau mesele cu pumnul la circiuma ori erau in stare sa se lupte cu ursii, daca n-aveau incotro. De aceea nu cred ca as fi avut un viitor mai bun in Lisa decit acela pe care mi l-a rezervat „istoria” de dupa mitologie. Adica, viata in Bucuresti.
Oricum, ceva e sigur. „Baiatul din Lisa” apartinea, categoric, unui anumit univers, chiar daca unele defecte il impiedicau sa se comporte, mereu, natural. Urmasul lui e un batrin ursuz si – imi place s-o repet – cam reactionar.
Bravez, credeti? Deloc. Faptul ca ma simt strain de lumea de azi imi dovedeste cit de profunde sint legaturile mele cu lumea de ieri. Cea care a disparut, azi, si in Lisa. Cea in care am invatat ca viata parcurge drumul de la biserica la circiuma fara sa le confunde, insa. Daca as fi sanatos, banuiesc ca nu m-ar deranja prea tare conditia de strigoi.
Cea de „faimos scriitor roman” va propun s-o lasam la recuzita dialogului nostru. Sint mult prea lucid, ca s-o car cu mine.
Volumul Convorbiri cu Octavian Paler este in curs de aparitie la Editura Corint.