N-o sa ma fandosesc zicind ca n-are rost sa numar anii care s-au scurs, cita vreme blabla sufletul a ramas tinar. Dimpotriva. Recunosc cu mare bucurie ca vineri, 18 mai, am sarbatorit 40 de ani de cind am absolvit clasa a XI-a real de la fostul Liceu 7 din Timisoara (actualul Info Moisil).
Ce-ar fi deosebit in toata povestea asta, cind mii si mii de fosti elevi se tot intilnesc pina mor, din 10 in 10 ani, ba chiar din 5 in 5 si, de la un punct incolo, an de an, pina cind ultimul stinge lumina (asa s-a intimplat, de pilda, la Liceul Loga din oras, unde la o intilnire de 70 de ani au venit doi batrinei)? Ceva aparte tot s-ar gasi, pentru ca micul nostru grup (15 oameni impreuna din clasa I) are niste documente cum nu cred c-ati mai vazut: piesa de rezistenta e un film bibilit de citiva amatori dintre noi, care ne infatiseaza cum imbatrinim in nici o ora din anii ’50 pina azi. Asa ca, in timp ce pe un ecran ultrasofisticat ne-am vazut proiectati simultan cum aratam la 7 ani (colaje foto), apoi la 17 si 27 (pe 16 mm), la 37, 47 si chiar in timp ce ne priveam, ne-am dat seama ce bine s-a nimerit ca 1/5 din clasa preda acum la Calculatoare, Electronica, Informatica. In plus, am realizat ce pleasca e nu doar sa vezi cum imbatrinesti accelerat pe fond muzical de Beatles si Phoenix, ci sa ai live un plisc de Phoenix-Colibri, pe colegul de clasa Mircea Baniciu, care ne-a adus in pragul infarctului pina in zori.
Alt document de baza ar fi o expozitie unde se aduna la fiecare intilnire, ca niste moaste, marele catalog adevarat dintr-a XI-a, un raboj de lemn pe care au fost scrijelite ultimele 30 de zile de scoala, citeva caiete de amintiri si oracole de-un kitsch induiosator, carti facute cadou la zilele de nastere de prin anii ‘60, zeci de fotografii incepind cu a-ntiia, un chipiu, un ghiozdan, o servieta, manuale ferfenitite, un abecedar si o pereche de tenisi, un carnet de elev si citeva maculatoare, ba chiar o cutie de tabla in care, mici fiind, ne caram ceea ce aici, in Banat, se numeste ujina. Adica doua felii de piine neagra unse cu untura sau marmelada, invelite intr-un servet de pinza. Si poate un mar.
Nu-i loc destul sa va narez cum, pe masura ce doamna Stela Tomsa, draga noastra profesoara de matematica, ne striga dupa catalog, fiecare a povestit ceva ca un bilant personal, care trebuia sa se incheie, ca de obicei, cu dezvaluirea unui mic/ mare secret, de nemarturisit pe cind eram scolari. Vreti sa aflati ce am indrugat, inecindu-ma de plins, desi totul era vesel in jur? Mai luati un supliment de serotonina si saptamina viitoare.