Domnul Balota (nu pot sa ma impiedic sa nu spun asta) avea un costum de vara, deschis la culoare si butoni la manseta. Iar eu am inceput sa vad ilustratele din anii ’40-’50 colorindu-se pastelat si domnii si doamnele zimbindu-si politicos pe strada (in timp ce activistii cu sepci muncitoresti incepeau sa mohorasca peisajul). Printre amintiri din anii de-atunci, Nicolae Balota a strecurat si geneza cartii sale despre absurd (aparuta cu titlul Lupta cu absurdul – singura concesie facuta cenzurii).
Mai intii Sartre si Camus, apoi absurditatea cotidiana si, in fine, Nicu Steinhardt jucind piesele lui Ionescu in inchisoare, in soapta, ca sa nu auda turnatorii. A, da, si Kafka povestit de Balota colegilor de celula (generali, episcopi etc.) in „subpaminta” de la Pitesti (Metamorfoza se pare ca a ingrozit cel mai tare). Episoade care te determina sa te intrebi ce-ai fi facut daca terminai facultatea in anii ’40, ce fel de om ai fi fost, cum (sau daca) ai fi rezistat.
Ai fi fost si tu in stare sa inveti in inchisoare, zi dupa zi, Liturgia Sfintului Ioan Gura de Aur, dictata prin peretele celulei cu alfabetul Morse? Ai fi putut sa suporti ani in care sa ti se interzica practicarea meseriei tale, ani intregi in care sa nu poti citi, sa nu poti scrie?
Si, cu toate astea, ai fi reusit sa imbatrinesti frumos, solar, sa vorbesti despre amurgurile din Cluj, din Paris sau din Nisa, fara ca-n privirea ta sa se citeasca parerile de rau? Chiar, ai fi putut?