Strategia adoptata de Stein s-a bazat pe o conducere colectiva a teatrului, pe initiative luate impreuna cu toti cei implicati in proiecte, tocmai pentru a-i interesa direct. Directoratul este, ca si teatrul, o opera de ansamblu, de participare in echipa la o prospectie culturala: „Nu mai doream ca regizorul si directorul sa hotarasca, in timp ce ceilalti se multumesc sa execute. Am incercat sa dovedim ca, daca se constituie un grup de oameni care au aceleasi nevoi, acelasi fel de a se bucura, acelasi fel de a respira artistic, se poate instaura un climat de autodeterminare. Asa se explica de ce am acordat atita importanta alegerii, selectiei, destinate sa reuneasca oamenii potriviti”.
In viziunea manageriala a lui Stein, impartirea tuturor deciziilor in interiorul unei comunitati teatrale devine cel mai important obiectiv al sau. Automat, se instituie o democratie estetica absolut necesara pentru lucrul intensiv in echipa, care nu devine nici o clipa subminat de orgolii. Nimeni nu-si impune autoritar o parere. Asistam astfel la un leadership partajat in mod egal.
In Cehovul meu (Actes Sud – Papiers, Paris, 2002), o decorticare personala a lumii rusesti, Stein citeste cu pupile de filolog dramaturgia dezirabilitatii esuate, a viselor frustrate, pe care Cehov o ruleaza: „Orice punere in scena care se bazeaza pe univocitate trece pe linga Cehov. Exista subtextul si supratextul: ambele trebuie sa fie realizate scenic simultan”. Orice simplificare textuala inseamna o ucidere a textului. Unitatea latenta a corpului textual, vasele si membrele lui nu sint nici o clipa distruse de interventiile chirurgicale ale lui Stein. Dimpotriva, regizorul restituie textului integralitatea sa semantica. Textul clasic (montarile lui Stein ramin memorabile – Othello, Antoniu si Cleopatra, Iulius Cezar, Livada de visini, Trei surori etc.) – traieste intr-un timp sincron, intr-o simultaneitate trecut-prezent. Stein face din trecut o prezenta circumscrisa prezentului, fara sa supraliciteze insa actualizarile brutale. Textul trebuie sa incite la o reflectie regizorala transcontextuala. Altfel, el nu este decit un precar studiu de caz: „Cind pun in scena, astazi, simt nevoia de a lua o piesa ca pe un intreg si de a merge inaintea ei cit mai liber de prejudecati si cit mai exact posibil. Daca stiu totul inainte de a incepe, nu am nevoie pentru asta de teatru”.
Marea problema a regizorilor romani e ca, de cele mai multe ori, interactioneaza abulic cu un text. Nu stiu de ce si nici pentru ce l-au ales si asta se cam vede.