Plus un foarte magulitor Premiu FIPRESCI (oferit de crema criticii mondiale) si un premiu acordat de Ministerul Educatiei Nationale din Franta (care presupune ca filmul lui Cristian Mungiu sa fie aratat in toate liceele din Hexagon). Nimeni nu si-ar fi putut imagina un asemenea succes, desi 4 luni, 3 saptamini si 2 zile fusese efectiv luat in brate de critici imediat dupa proiectie. O data pentru ca gusturile criticilor nu se potrivesc decit foarte rar cu cele ale juriului, apoi pentru ca, potrivit unei legi nescrise, filmele proiectate in primele zile n-au sanse la Palme d’Or. Pentru mine e in continuare incredibil ca filmul lui Cristi Mungiu i-a facut pe toti sa uite si de Wong Kar-wai, si de Tarantino, ca si cind nici n-ar fi fost pe acolo.
Mungiu e acum, oricit de multe acuze de plagiat i s-ar aduce din partea unora care n-au deschis gurita inainte de Palme d’Or, echivalentul in cinema al lui Dumitru Prunariu. Primul roman in spatiu. Oricit de ofticati ar fi colegii lui de generatie sau din alte generatii, sint convinsa ca premiile de anul acesta vor face pirtie si pentru ceilalti, nu numai la festivalurile mari din afara, dar si in haosul din tara. Probabil ca era nevoie nu de un scandal cum a facut Cristi Puiu (ridicindu-si atita lume-n cap), ci de un premiu bubuitor pentru ca lucrurile sa se schimbe la CNC si in sistemul de acordare a finantarilor publice. Cred ca de-abia acum incepe reforma in cinematografie, de-abia acum si-au dat seama romanii (televiziunile, publicul) ca aici se fac filme bune.
Imi amintesc ca dupa ce a luat Premiul FIPRESCI, Cristi Mungiu spunea, cu umorul ce-l caracterizeaza, ca a preluat de la Emerich Jenei o fraza inteleapta: „Nu-mi fac iluzii ca sa n-am deziluzii”. Eu cred ca si-a facut, dar cu masura. L-am admirat cu totii cit de calm si de modest a fost pe scena, cind a primit trofeul. Cred ca iti trebuie foarte multa rezistenta sa faci al doilea film la cinci ani distanta de la debut, sa-ti infringi teama esecului, sa ai rabdare sa gasesti ce crezi tu suta-n mie ca te reprezinta si ca are sanse de succes. Cristi Mungiu n-a stat cinci ani in lotus, asteptind revelatia. A pus pe picioare o firma si o familie, a lucrat reclame pina noaptea ca sa faca bani sa le tina pe amindoua, a avut rabdare, desi presiunea pe umerii sai era tot mai mare.
Cristian Nemescu a trait pentru cinema
N-as vrea ca succesul lui Cristian Mungiu sa il umbreasca pe cel al filmului lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfirsit), care a cistigat premiul sectiunii „Un Certain Regard” nu ca gest uman, compensatoriu pentru ca autorul sau nu mai e, ci pentru ca juriul n-a putut, dupa propria declaratie, sa nu-l premieze. Filmul a fost cel mai puternic din sectiune. Cred ca e primul an cind la Cannes e premiat filmul neterminat al unui cineast decedat intre timp.
Nu stiu cum sa vorbesc despre prezenta la Cannes a filmului lui Cristi Nemescu si despre premiul la care, recunosc, nu ma asteptam. A fost ca atunci cind ploua cu soare. Sint convinsa ca tinarul cineast a regizat multe din evenimentele petrecute acum la Cannes. Ca si Mungiu, si el a trait pentru cinema. A si murit pentru el, caci in noaptea cind a avut accidentul, venea de la montaj (impreuna cu Andrei Toncu, Otto, care trebuia sa faca sound-design-ul filmului). Singura speranta e ca, de acolo de unde sint, se bucura.
Sa nu uitam nici ca la Cannes a fost proiectat Padurea spinzuratilor in cadrul select al nou-infiintatului World Cinema Foundation, si ca filmul lui Liviu Ciulei se afla pe prima lista a peliculelor de valoare care vor fi restaurate. (Din pacate, Arhiva Nationala de Filme a „restaurat-o” inca de la Bucuresti pe Mariana Mihut, care a venit saraca la Cannes, alaturi de Victor Rebengiuc, pentru a descoperi ca secventa in care aparea ea fusese scoasa din film.)
Editia a 60-a a celui mai important festival de film din lume a fost intensa, rotunda si categorica pentru Romania. Cred ca acesta e momentul in care placile tectonice au glisat. In numerele urmatoare ma voi referi pe larg la Cannes-ul recent incheiat.