Filmele lui Terrence Malick, putine, dar esentiale, pun in aceeasi ecuatie, la un mod la care nu mai intelegi ordinea logica, dragostea-moartea-natura. Cind spun „natura” mi se strimba un pic gura, nu ma refer la natura din comentariile de la scoala („Natura in filmele lui Terrence Malick”) sau la pasajele descriptive din carti. Poate ar fi mai bine sa zic „Mother Earth”, ca indienii nord-americani, acel culcus din care venim, care ne hraneste, ne ocroteste si ne arata drumul. Un culcus ca un pat de frunze, multe straturi de frunze, cele mai de jos putrezite si hranitoare. Un strat pe care poti cobori, pe firul timpului, la vremurile noduroase si esentiale, cind oamenii erau prea tineri ca sa greseasca.
Cred ca la nici un alt regizor natura nu e atit de vie si nu-ti da impresia ca o poti mirosi, pipai, inghiti cu toata gura, ca ii apartii. In filmele lui Terrence Malick natura e personaj principal, ar trebui sa fie creditata pe generic. Badlands (1978) era filmat 90% numai in exterioare. The Thin Red Line mai mult. Regizor suta la suta organic, Terrence Malick nu uita dragostea, pe care o simte legata de acest pamint care ne hraneste, dupa cum nu uita moartea – accidentul necesar din paradis –, dar pe care incearca s-o inteleaga mai ales in termenii unei forte perturbatoare, viermele ce provoaca implozia. Raul din om e o forta careia Terrence Malick incearca sa-i gaseasca originea, fara sa para ca a reusit.
De aici si nostalgia unor timpuri curate, pe care probabil toti o purtam in noi. In The New World simburele stricat e ciocnirea civilizatiei indienilor din viitorul stat american Virginia cu colonizatorii britanici. In The Thin Red Line batalia de la Guadalcanal, americanii si japonezii pindindu-se pina la confruntarea corp la corp. Terrence Malick simte (nici nu-mi vine sa folosesc la el verbul „a gindi”) ca indigenii nord-americani, ca toate acele populatii vechi care au o legatura de familie cu mediul natural. Ei se integreaza in armonia bine unsa a tuturor nuantelor de verde. Dar aparitia unei lumi noi e inceputul sfirsitului.
Un film despre istorie in absolut
E interesant titlul. Sint mai multe lumi noi in film, depinde de unde te uiti. America e lumea noua pentru cei 103 britanici care poposesc in aprilie 1607 pe tarmurile Virginiei. Dar si pentru indienii condusi de Powhatan, cele trei vase care se apropie maiestuos, cu apa batindu-le ritmic pe burta, sint semnele unei lumi noi, straine si amenintatoare. Lumea noua e si cea pe care printesa Pocahontas o descopera in Anglia, unde ajunge cu sotul ei, plantatorul de tutun John Rolfe.
Am citit despre The New World ca ar fi in principal „o pagina de istorie” americana. Pentru mine e, daca e, un film despre istorie in absolut, caci lucrurile despre care vorbeste pot fi transpuse in orice alt context. E un film din esente. Si nici nu cred ca ma intereseaza filmul in termeni de acuitate si acuratete istorica (desi stiu ca Malick s-a documentat foarte mult, pina la ultimul detaliu). The New World e mai ales o poveste de dragoste, caci dragostea e la Malick forta care anima universul si e imposibil s-o rupi de natura. „Lumea noua” e mai ales cea pe care o descopera John Smith si Pocahontas cind se indragostesc, ca orice om cind se indragosteste („Who are you?” – intreaba la un moment dat Pocahontas, intr-unul dintre monologurile care presara poetic filmul). „It’s a new world!” – exclama victorios si eroina din Shakespeare in Love dupa prima noapte de dragoste, cind a descoperit o noua geografie. Intre John Smith si Pocahontas, dincolo de apropierea a doua civilizatii diferite – lucru pe care se bate moneda azi, cind oamenii nu se mai inteleg de nici o culoare –, nu se petrece, dupa mine, decit ce se petrece atunci cind, indragostindu-te, ajungi la o geografie interioara diferita de a ta. Pe care o presimti, pe care poate o vrei nu stiu cum (punind calcul tau deasupra), pe care inaintezi la pas, temator, fascinat. Dupa ce o pierde pe Pocahontas pentru ca a acceptat sa plece in cautarea Indiilor, dar a esuat in nordul inghetat, John Smith se intoarce in Anglia. Dar Pocahontas, care l-a stiut mort, e deja maritata cu altul. „Si ai gasit Indiile pe care le cautai?”, il intreaba ea. „Poate ca ele sint in trecut”, raspunde el, mutindu-ne pe alta geografie, cea a timpului care ascunde paradisurile pierdute. E adevarat ca The New World ne trimite la geografia atit de veche, comuna tristelor povesti de dragoste ale lumii, dar el este totusi o istorie de iubire civilizatoare.