Toate povestile incep cu „A fost odata”. Iar cele mai simpatice sint cele cu pitici. In primul rind, pentru ca piticii sint foarte, foarte mici. Cit un nas cirn si pistruiat sau ceva mai rasariti, cit o pastaie. Si pentru ca sint asa de mici, de cele mai multe ori nici nu-i zarim; ba, cei mai nechibzuiti dintre noi ar putea crede ca ei nici nu exista si ca povestile cu pitici sint simple scorneli. De unde pina unde omuleti cit o pastaie cu doua miini, doua picioare, ochisori cit gamalia si glasuri pitigaiate? Ei bine, nu-i minciuna. Piticii traiesc nestingheriti in casutele lor din crengute uscate. Cind vara-i pe sfirsite, fac o sumedenie de treburi. Piseaza radacini si buruieni in niste piulite mici, de piatra. Dau alunele pe razatoare. Fac marmelada de afine rosii. Si cite si mai cite!
Luati-l, de exemplu, pe Horbe. Horbe „uscase ciuperci si plante. Pusese la sarat virfuri de radacini, doua butoaie pline. In pivnita lui erau rinduite o duzina si jumatate de sticle cu suc de artar, alta duzina si jumatate cu suc de mesteacan si cel putin de doua ori pe atita cu suc de zmeura si de mure. In podul casei lui Horbe se gaseau sapte saci plini cu seminte de mei de padure, din care stiti ca isi macina piticii faina.” Cum nu stiti? Pai, daca n-ar coace piticii piine, pe ce s-ar intinde marmelada de afine rosii? „Piinea piticilor este o piine buna si sanatoasa, numai putin sarata si aromata. Si are un gust minunat. Este la fel de placuta ca o vara tirzie in padure. Are un iz de rasina si de bureti galbeni.”
99 de ingrediente
„Fiecare pitic are, dupa cum se stie, cite o profesie, iar Horbe cu Palaria cea Mare are chiar doua meserii. El era si un priceput impletitor de cosuri, dar era si palarierul piticilor.” Ceea ce nu este deloc o treaba simpla. „Palariile piticilor nu sint facute pur si simplu din pai sau fetru, cum se fac de obicei pentru oameni. Palariile piticilor sint alcatuite dintr-un material compus din sase feluri de pene de pasare si cinci feluri de par de soarece date in piua, din urzeala funigeilor, din valuri de ceata, din fire subtiri de feriga proaspat culeasa si inca din multe alte adaosuri: in total nouazeci si noua – si palarierul piticilor nu avea voie sa uite nici una, altfel nu va iesi niciodata o adevarata palarie de pitic.”
Apoi, Horbe are de asteptat. Pentru ca fiecare palarie de pitic trebuie sa fie plouata de noua ori si ninsa de noua ori inainte de a fi terminata. „De noua ori trebuie sa cada roua pe ea si de noua ori bruma. De noua ori trebuie sa treaca furtuna peste ea, de noua ori arsita verii, de noua ori gerul. Dupa toate acestea, trebuie sa fie luminata de noua ori de soarele amiezii, de noua ori de luna si de noua ori de luceafarul de seara.” Abia atunci va fi cu adevarat o palarie fermecata de pitic!
Otfried Preusler, Horbe cu palaria cea mare. In romaneste de Christa Richter. Editura Ion Creanga, 1984. Ilustratiile autorului.