Fara a ma opri prea mult asupra unor asemenea opinii, trebuie spus totusi ca misiunea filmului 4 luni, 3 saptamini si 2 zile nu a fost nicidecum una de oferta turistica pentru Romania anului 2007, deci a vorbi despre raul pe care l-ar provoca imaginii tarii noastre este, eufemistic spunind, o aberatie. Succesul lui Cristian Mungiu nu poate fi discutat la acest nivel. Ci la unul mai larg, care vine sa sublinieze o realitate surprinzatoare – anume ca, prin Palme d’Or-ul obtinut anul acesta, dar si prin succesele obtinute de noua generatie de cineasti in anii trecuti, ca si prin succesele obtinute in alte domenii ale artei, Romania pare sa fi profitat, din plin, de momentul intrarii in Uniunea Europeana.
Stiu, o asemenea afirmatie suna de la bun inceput prost, parind sa sugereze faptul ca succesele artistilor romani ar fi fost favorizate de contextul politic. Dar nu asta voiam, de fapt, sa spun. Ci, dimpotriva, ca pentru prima oara in istoria ei culturala postbelica, Romania a reusit sa vina, in momentul in care portile i-au fost deschise, cu produse valoroase, competitive. Mai plastic spus, pina acum eram obisnuiti sa ratam momentele, neavind ce pune pe masa la care eram invitati. De asta data, anul 2007 pare a ne fi gasit pregatiti. Si asta intr-un mod absolut neasteptat, mai ales daca tinem seama ca, la nivelul institutiilor culturale de stat, lucrurile nu merg inca grozav, chiar daca s-au facut pasi inainte, mai ales prin ICR.
Plecind de la succesul lui Cristian Mungiu, o sa ma intorc putin si la literatura, ca exemplu, amintind de interesul pe care numerosi scriitori romani l-au stirnit in strainatate. La fel ca in film, chiar daca rezultatul nu poate fi, prin natura lucrurilor, atit de palpabil-spectaculos in momentul de fata, literatura romana a avut ce sa propuna, a avut cu ce sa vina in intimpinarea interesului pe care Europa ni l-a aratat in preajma si imediat dupa integrare. Iar lucrurile nu se opresc la film si literatura. E poate mai putin cunoscut, dar nu mai putin demn de luat in seama succesul pe care il au numerosi artisti plastici, succesul pe care il au piese de teatru montate de regizori romani si asa mai departe.
Personal, am senzatia ca pentru prima oara am reusit, din punct de vedere cultural, sa recuperam – de cele mai multe ori fara implicarea majora a statului, ba chiar uneori in ciuda refuzului de a acorda acest ajutor – pina la a fi sincroni cu Occidentul exact atunci cind era nevoie s-o facem. Romania culturala are, pe zi ce trece, tot mai multe motive sa se elibereze de complexe si, odata cu ele, de cliseele cu care ne mingiiam orgoliul de fiecare data cind frustrarea ne obliga s-o facem. Este, indiscutabil, unul dintre cele mai concrete si promitatoare starturi pe care le-am avut vreodata.
In acest context, a vorbi despre arta ignorind ceea ce aduce ea in mod real Romaniei ca prestigiu si imagine, in schimb subliniind ca temele alese de artisti ne sint defavorabile, este doar un mod de a calca in strachina straveche pe care, din pacate, multi conationali o poarta inca la ei in momentul in care ajung in fata festinului. Cristian Mungiu si alti regizori, prin filmele lor, scriitorii romani, prin cartile lor, orice alt artist prin productiile sale culturale nu vin sa spuna in fata publicului occidental: „Asa e Romania!”. Ci, intr-un mod spectaculos, prin calitatea povestilor, a creatiilor lor, spun de fapt: „Asta poate Romania!”. Poate sa cistige, poate sa fie ovationata prin reprezentantii ei, poate sa ne stirneasca noua, celor de-acasa, cite un puseu de mindrie. Si uneori asta e chiar mai mult decit suficient.