Unii dintre ei au incercat, aproape sigur, sentimentul suporterului unei echipe de fotbal, ajunsa la lovituri de departajare intr-un meci decisiv pentru glorie. Fiecare premiu cistigat de japonezi, chinezi, coreeni sau olandezi parea a fi cite un gol luat de portarul nostru. Finalul, in care presedintele juriului a anuntat marele premiu, a semanat cu „momentul Sevilla”, cum ar spune vechii cronicari de la „Sportul”: „quatre moins… „, atit a apucat sa zica cel in cauza, iar din sala au razbatut urale, „apara Duckadam!… „, a apucat Emanuel Valeriu sa ingaime in 1986.
Momentele de gratie maxima se masoara in sutimi de secunde, acelea care nu vin dupa consumarea intregii scene, e vorba de acele mici momente, insesizabile, care dau certitudinea deznodamintului. Din punctul asta de vedere, fotbalul si arta seamana intru totul. Seamana in momentele de maxima performanta, infime daca le „cintaresti” la cronometru, dar atit de puternice, incit iti hranesti din ele euforiile mult timp dupa consumarea actului.
Declaratia de la inceput e data la doua-trei ceasuri dupa ce televiziunile noastre au filmat, din toate unghiurile posibile, cadoul pe care Adrian Mutu l-a primit de la o firma de automobile. Sint curios sa aflu citi spectatori au urmarit cele doua momente. Dar alaturarea Mungiu – Mutu este injusta pentru ambele personaje: unul traieste in spatiul decentei, celalalt isi hraneste imaginea din opulenta.
Unul e un tip care a devenit „campion mondial” in cinematografie, celalalt a fost definit drept un „controversat” si „talentat” in fotbal. Mungiu emana imaginea tipului discret, educat, foarte hotarit in meseria sa. Mutu imparte frateste geniul irosirii si geniul performerului. In definitiv, Mutu ar putea fi subiectul unui film. Nu stiu inca daca intr-o pelicula dramatica facuta de Mungiu sau intr-una plina de ironii, semnata de Corneliu Porumboiu.
Apropierea celor doua personaje se face doar in planul celebritatii. Mai mult, imaginea lui Mutu o influenteaza pe aceea a lui Cristian Mungiu. Romanul are vocatia nenorocita a criticii aiuristice: si-a „facut mina” cu fotbalistii, deveniti abtibilduri publice. Orice microbist „stie el” de ce Mutu a jucat un anumit meci bine sau rau – fara sa-l fi urmarit la televizor, se intelege si are explicatii absolut aiuristice pentru fiece moment din viata unui asemenea personaj. Romanii au, astazi, propriile „certitudini” legate de filmul premiat la Cannes.
Asta pentru ca am auzit deja voci care gasesc defecte in filmul 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, fara ca macar sa-l fi vazut. Asta se cheama, eufemistic vorbind, sa chibitezi. Cind ne vom fi saturat de Mutu, vom fi in stare sa urmarim filmul si sa intelegem performanta uriasa a lui Cristian Mungiu.