Cred ca atunci cind scrii versuri, cind zburzi printre cuvinte, cind te joci periculos de usor cu ele, le mingii, le pipai, le mirosi, le auzi in tine, le vezi insirate pe hirtie, cind esti ametit, uluit de abolirea ciudata a timpului datorita acestei fantastice indeletniciri de-a umple ungherele goale ale zilei cu pinze extraordinar de fine, de monstruoase in geometria lor subtire, acaparatoare… (ma obsedeaza din copilarie fragilitatea amenintatoare a plaselor de paianjen)… uneori, zarindu-le imbrobonate de roua, intre scaietii cimpului, am asteptat, ciulit la maximum, sa cedeze, sa se rupa, sa cada sub greutatea sferulelor transparente, sau sa se prabuseasca, tropaite de ghemotoacele acelea de cosmar, cu multe labute paroase, tarantulele… ma rog, cred ca atunci cind scrii, numai atunci, dar strict numai atunci traiesti… restul e o „documentare”, pe viu, desigur… un soi de tavaleala de care, mai tirziu, reusesti, citeodata numai, sa-ti amintesti… fericiti cei ce reusesc… ii invidiez, caut sa invat de la ei…
***
Infernala comedie, scrisa in 1978, s-a incadrat firesc in ceea ce as putea numi de abia acum „proiectul” meu, inconstient in mare masura pe atunci, de a folosi toate cuvintele posibile ale limbii romane… O intrebuintare a lor nefortata, cit mai plauzibila, cit mai necesara, mai motivata estetic… daca pot sa zic asa, fara sa enervez la creieras pe nimeni… Departe de a fi o „desacralizare” a femeii, era, s-a voit a fi, cel putin in intentia si in putinta de realizare, un major elogiu care implica absolut toata „anatomia” si „fiziologia” Iubitei Ideale… Pai, daca o iubeam, nu insemna ca-i ador si grotesc-fastuoasa defecatie-n brusturi, si feerica mictiune irizata-n sufletul meu de micsunea balegata de-o dragoste neconditionata, nestavilita de prejudecati si fleici pasagere? Pudibondocii ma oripilau, vampirizdele ma extaziau!!! Speram sa irit doar pe cei ce meritau sa fie scosi putin din ghete!
***
Visul meu secret a fost sa-l combin cumva pe Sade cu Sadoveanu… mai adaugind si un soi de umor, de altfel intrisec celor vreo cinci-sase cuvinte atit de blamate, dar atit de uzate in neuronul oricui… In fond, in limba franceza, nimeni nu se mai sperie de chestii de genul asta… Si daca e sa fiu sincer pina la capat, cred ca nici nu-i o prea mare scofala in povestea cu tabuurile… Mai degraba se da o nota proaspata, se mai spala silaba la vocala cind, ca la tara, in loc de papadie (vorbesc de floarea frageda, galbena, impodobind santurile patriei, nu de globul uscat, plutitor!) se zice, nu mint!, „curul-gainii”!!! Nu? Ca sa nu mai amintesc de opintici, niste ciuperci mici si vesnic puse pe erectii sculative in iarba tandra a peisajului mioritic… asa… ca in pastelurile unui Alecsandri ce nu halea viagra… era de ajuns ca juna Rodica sa treaca, voioasa, pe linga junii seceratori… purtind cofita cu apa rece… Hm, gagiii astia, stramosii care va sa zica, stiau ei ce stiau!!!