Cum se explica, atunci, succesul formidabil al poeziei lui Nichita Stanescu? In ce consta secretul regalitatii sale, care este cifrul – nu al poeziei, ci al impactului ei?
Pentru a da un raspuns acestor interogatii, trebuie sa vizualizam putin parcursul creatorului. Arcul de cerc pe care se misca poezia lui Nichita Stanescu este unul impresionant. Poetul debuteaza in plin realism socialist (primele versuri le publica in 1957, intiiul volum, Sensul iubirii, in 1960) si incheie, cu Noduri si semne (1982), in emergenta postmodernismului. Exista, fireste, multi autori mai longevivi decit el – dar aici nu este vorba despre virsta efectiva, a omului, ci de virsta creativa, a scriitorului. Nichita Stanescu a parcurs pe cont propriu etapele poeziei romanesti postbelice si, mai mult decit atit, a mers mereu in avangarda.
A tot defrisat terenuri virgine (malitiosii ar putea adauga: si terenuri feminine…), a cautat si a croit drumuri noi, oferind literaturii noastre una dintre sansele ei de maturizare si implinire estetica. Locul inalt ocupat de poet se datoreaza, in primul rind, acestor prefigurari si actualizari succesive. Pur si simplu, el a facut inaintea altora (si, de obicei, mai bine) un anumit tip de poezie. Mai intii, una la persoana I singular, a eului frematator si expansiv, dimensionat, romantic, in sensul iubirii si proiectat in afara printr-o viziune a sentimentelor.
Pe fundalul realist-socialist al epocii, cu stupida maculatura in care se proslaveau nationalizarea, cooperativizarea, stabilizarea monetara, indeplinirea cifrelor de plan si se lichidau, in efigie, periculosii dusmani de clasa, Nichita Stanescu moduleaza – cu concesiile de rigoare – un joc secund, mai pur: o lirica romantica in fond si neomodernista in realizare. Poetul „saizecist”, un exceptional versificator, recupereaza si reinterpreteaza modalitati lirice anterioare, din interbelic si mult inapoi, pina la preromantici. Ion Barbu, dar si Eminescu; Eminescu, dar si Vacarestii. El restituie astfel poeziei de dupa al doilea razboi mondial traditia sa, amputata sau pusa la index. O conecteaza cu modelele ei, reinscriind-o intr-o linie de evolutie fireasca. Face acest lucru impreuna cu alti poeti importanti, colegi de generatie sau mai virstnici.
Dar se afla, cum spuneam, in primele rinduri si se inscrie, in continuare, pe orbite si mai largi. Are nu numai gustul experimentului, ci si capacitatea de a-l trai si a-l gusta pina la capat, de a-l epuiza, folosindu-i concluziile ca pe niste premise pentru aventuri lirice ulterioare.
In scurt timp, poezia lui Nichita Stanescu intra in faza de combustie a modernismului. Dupa splendida cosmogonie personala din 11 elegii (cel mai bun volum, in opinia mea, un volum, asa zicind, capodopera), discursul se esentializeaza si se ermetizeaza. Ca la Ion Barbu, unul dintre modele, vom gasi o „extremala” opacitate.