De ce eram invidioasa (si in acelasi timp fascinata de) pe ele? Pentru ca erau, simteam eu, niste femei foarte interesante. Femei care stirneau, intrigau, provocau si nu erau neaparat intelese. Neintelegerea lor era cea care (ma) atita. Erau niste „diamante neslefuite”, cum se pronunta un barbat despre una dintre ele.
Ce era de observat in primul rind: orgoliul si impulsivitatea lor, apoi predilectia lor spre extreme, trecerea incredibila de la ofensa la umilinta. Erau femei stihiale si napraznice, femei care produceau turbulente, comportindu-se nebuneste, in functie de singele lor amestecat cu creierul lor. Erau niste femei bolnave de sine si care imbolnaveau lumea dimprejur, dar nu oricum, ci hipnotizind-o.
Asa cum la Dostoievski „este cam greu sa inteleaga omul unde sfirseste dragostea si unde incepe ura” (cum spune Miskin), tot astfel aceste femei nu puteau fi prinse intr-o formula, nu puteau fi capturate intr-un insectar, desi ele erau niste vizibili fluturi cap de mort. Exista o forma de smuceala concentrica in ele, o maladie inefabila de suflet si minte, un ceva greu de priceput.
Foarte tirziu am inteles ca erau, ei, da, niste femei isterice. Desigur, isteria lor facea parte din acea stihialitate matriciala, care le facea in acelasi timp sa fascineze barbatii ori chiar alte femei din apropierea lor. Dar tot isteria le facea sa fie si indezirabile, sa creeze gol, sa napastuiasca, sa fie piaza rea. Atunci cind am inteles acest lucru, femeile dostoievskiene si-au pierdut ascendentul asupra mea. Dar, cine stie, poate si-l vor recapata cindva!
A mai fost, insa, ceva care m-a intrigat: Dostoievski a parut intotdeauna sa semene mai mult cu femeile sale din romane, decit cu personajele sale masculine!