Aceea care spune ca, daca te afli oriunde in public la un eveniment la care esti spectator, e bine sa nu deranjezi si sa nu raspunzi la telefonul mobil (adica sa-l inchizi). Dimpotriva, ei raspundeau, isi ascundeau jumatate de fata cu mina (semn de mare pudoare, ca atunci cind folosesti o scobitoare) si incepeau sa vorbeasca susotind apasat, bagindu-se de cele mai multe ori sub masa. Probabil ca in fiecare moment s-ar fi putut ca Bush sa-si dea demisia sau un porumbel sa moara pe autostrada – si cum stirea nu trebuie ratata, nici telefonul nu poate sa ramina mut.
Jurnalistii sint niste oameni sceptici. Mai ales fata de cititorii lor, de generatiile tinere. („Ce se poate face ca sa ajungem la tineri cu aceasta informatie? Lor nu le pasa de istorie, e o situatie fara speranta”.) Jumatate din discutiile de la conferinta s-au invirtit in jurul acestei chestiuni: ce finalitate poate avea un simpozion despre Gulag si Holocaust, atita vreme cit el nu ii atinge in nici un fel pe tineri? Citiva ziaristi se lamentau ca si cum cineva i-ar fi nedreptatit sa aiba o meserie in care le e strict interzis sa faca lucruri cu adevarat importante.
Replica a unui participant la conferinta: „am sa incerc sa fortez o stire” despre simpozion. Dar de ce nu incearca mai bine sa forteze materiale despre supravietuitori ai Gulagului, de ce nu pornesc chiar ei o campanie nationala de informare in licee, de ce nu fac „jurnalism civic”? Intre doar stiristi sau doar comentatori, nu mai exista loc pentru a treia varianta, iar responsabilitatea fata de public se limiteaza la un anumit grad de adecvare a informatiei la realitate.
Cu ce raminem deci? Cu stiri mai mult sau mai putin fortate, cu editoriale mai mult sau mai putin acide. Si cu o parere de rau: aceea ca generatiile astea tinere chiar nu mai citesc, domnule, ziarul.