Nu ii acuz de prejudecati pe cei care au parasit sala
De cind am vazut Jerome Bel de Jerome Bel ma tot gindesc ce s-ar fi intimplat daca el ar fi fost prezentat la Bucuresti, pe la mijlocul anilor ’90, la inceputul carierei lui. Din ’95, cind a avut premiera – desi fusese gata inca din ’94 – au trecut 12 ani, iar acest spectacol a devenit aproape un clasic in tot minimalismul lui, in negarea a ceea ce s-a inteles si inca se intelege prin dans.
Jerome Bel – desi nu are nimic spectaculos – a fost prezentat in doua seri la Bucuresti, la Centrul National al Dansului, si am inteles ca sala a reactionat asemanator la ambele reprezentatii. Eu am fost la a doua dintre ele. Pina la punctul culminant, cind doua dintre cele patru persoane aflate pe scena urineaza, sala s-a cam injumatatit. Nu o sa ii acuz pe cei care au parasit sala de prejudecati. Sint convinsa ca, asa cum am citit o observatie intr-un cotidian central, Jerome Bel nu i-a lasat indiferenti nici pe romani.
Spectacolul nu e usor de urmarit, nici de digerat. Daca reusesti sa treci peste goliciunea unor corpuri nu tocmai tinere si nu tocmai perfecte, peste grotescul unor gesturi – de exemplu, ce poti face cu scrotul pe scena, pentru ca e acolo si nu poti sa-l ignori, sau cum poti folosi parul partenerei pentru a-ti indesi si poetiza parul pubian –, peste jena – de ce nu? –, atunci poti sa rizi in voie. Pentru ca Jerome Bel este, la un prim si foarte usor de escaladat nivel, un spectacol cu mult umor. Abia apoi vin chestiile grele, pour les connaisseurs: interpretarile de toate tipurile, cit de lipsit de erotism poate fi un corp gol, puterea noastra este umbra noastra, idee pe care s-o sugerezi jucindu-te doar cu un bec pe care il bitii in dreptul unei burti proeminente si, desigur, ce vrea fiecare sa inteleaga. Eu am vazut in tot acel joc cu a face ce tocmai am scris o lectie de teorie lingvistica si da, mi-a placut.
Un fel de punct zero al literaturii pentru dans
Patru persoane goale (un barbat si trei femei) pe o scena intunecata, luminata doar de un bec minuit de cea mai in virsta dintre ei. Aceasta tocmai a scris cu creta alba pe peretele negru din spate Thomas Edison. Cea de-a doua femeie va scrie Stravinsky Igor si pina spre final va fredona ceva din Stravinsky. A treia femeie isi va scrie numele si coordonatele importante: inaltime, greutate, virsta, numar de telefon. Acelasi lucru il va face si el. De altfel, ei doi ramin singurii care se vor misca mai mult in acest spectacol. Sint citeva momente care nu iti vor iesi usor din cap: el isi descopera toate alunitele de pe corp, iar ea va uni cu un ruj, putin mai tirziu, citeva dintre ele si va obtine „Carul mic”; ea isi pune pielea si colaceii de pe abdomen la treaba, realizind astfel o noua coregrafie; cu acelasi ruj, el deseneaza pe spatele ei, in partea stinga, o inima, iar efectul vizual e de milioane.
Folosind urina ajunsa natural pe scena, vor sterge din ce au scris la inceputul spectacolului si va ramine: ERIC (din „Seguette Frederic”) CHAN (din „Claire Haenni”) TE (din „Thomas Edison”) STING (din „Stravinsky Igor”). Urmarea: Frederic este inlocuit de un Eric care va incepe sa cinte Sting.
In final, sa vedem ce spune Jerome Bel: „Cu Jerome Bel am incercat sa gasesc un fel de punct zero al literaturii pentru dans. Am vrut sa evit doua lucruri: corpul erotic si corpul musculos perfect, corpul ca razboinic. Sex si putere: in toata cultura noastra (nu numai in dans), acestea sint cele mai dominante ipostaze in care corpul este prezentat, intr-un fel in care ii sint refuzate semnificatiile sale cele mai uzuale”.
Despre Jerome Bel ar trebui sa stiti ca are 43 de ani si ca se spune ca a schimbat fata dansului contemporan la inceputul anilor ’90, propunind „o estetica minimalista, care refuza metafora, reprezentarea si miscarile estetizate, in favoarea miscarilor simple, scoase din viata de zi cu zi”.
Carte de identitate din piele de om
Mihaela Michailov
Jerome Bel e echivalentul coregrafic al lui Chuck Palahniuk. Un tomograf al corpului, pe care il supune celor mai poetice descarnari posibile, celor mai microscopice sfredeliri. Un anarhist al excesului de miscare, adulat de unii, urit de foarte multi. Conceptia coregrafului francez nu e deloc complicata: corpul vorbeste despre saturatia virtuozitatii si artificialitatii, despre codul reprezentarilor cotidiene, despre limbajul pe care il scrie, miscindu-se cit mai putin posibil pentru a te face sa-ti gindesti propriile surse si resurse de corporealitate. Cu alte cuvinte, ai un corp, foloseste-l din plin si intreaba-te cum si de ce exista.
Bel e bintuit de corpul slab, de corpul care vine pe scena cu toata inevitabila lui degenerescenta. Cu imbatrinirea si exfolierea lui. Simplu, direct si natural, fara sa-i fie nici o secunda rusine de ce e el cu adevarat. De degradarea cu nimic cosmetizata. Corp „sunculos”, cu pielea care-i atirna, cu burta care i se revarsa. Corp care e capabil, si la 60 de ani, sa spuna ceva despre el. Sa nu fuga de el. Apologia firescului corporal, lipsei de reticenta si rejectare a oricarui handicap e punctul forte in Jerome Bel. 4 corpuri goale umplu o scena.
Fiecare scrie deasupra lui un nume. Thomas Edison, Stravinsky Igor – doua reprezentari simbolic recognoscibile: lumina si muzica, constante in economia unui spectacol –, Claire Haenni si Frederic Seguette – cei doi performeri care adauga cu creta, sub propriile lor nume, cifre inlantuite paradigmatic: virsta, greutatea, numarul de telefon etc.
Bel concepe o poetica fiziologica, o epidermologie hipersenzoriala. Pielea e asemeni unei coli de hirtie. O piele creponata, cutanata, intinsa ca o coca, rulata ca o carpeta, transformata in cel mai flexibil si consistent material. O piele performanta si in acelasi timp vulnerabilizata, seducator de umana. O piele care tresare si doare. Pe ea e scris cu un ruj rosu Christian Dior. Apoi literele sint sterse in asa fel incit ramine din complexul literal un cuvint extrem corporal: CHAIR.
Carnea din care spectacolul lui Bel e facut e o suprafata intertextuala. E un text scris, rescris si, dintr-o data, sters cu cel mai fiziologic „produs” uman, cu pipi. Functia lui, oricit de oripilati ati fi, devine poetica. Cu pipi este curatata o reprezentare. Un nume, o virsta, o greutate a trupului. Ca si cum n-ar fi existat niciodata. Nevoia fiziologica spala nevoia de identitate vizibila, de prezenta. Stravinsky intonat ritmic de cea care are deasupra capului numele compozitorului nu se mai aude. E inlocuit de I’m an alien, intr-un transfer de identitati care se disipeaza din ce in ce mai mult. Dansatorii pleaca. Un tip imbracat se asaza sub literele care ramin in picioare. Sub noua ordine numita. Sub o actiune noua, un text nou. Sub o noua reprezentare. Eric chante Sting.