Te-ai intors abia de citeva zile de la TIFF, care s-a deschis cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile. Ce ti-a placut din reactia publicului?
Reactia a fost impresionanta. Au fost aproape 2.000 de oameni acolo. In timpul proiectiei, m-am uitat in jur, la expresiile spectatorilor, recunosc. Erau foarte deschisi si fara prejudecati. Vedeam tineri miscati... Publicul tinar e foarte greu de impresionat pentru ca are acces la informatie si este, prin urmare, la curent cu multe lucruri. Nu-l poti atinge sau surprinde usor. Acesti tineri dinamici si informati erau surprinsi de ce vedeau in film. Asta m-a bucurat enorm. Si oamenii care cunosc acea perioada sint greu de impresionat prin cine stie ce tertipuri artistice. Au fost in sala femei din generatia parintilor nostri, care au tinut sa-mi spuna ca li s-a intimplat o poveste similara, ca au simtit filmul, ca si-au recunoscut propria istorie.
Cele mai mari emotii ale voastre s-au legat de aceasta proiectie, de felul in care va simti publicul din tara acest film. De ce?
E firesc sa fie asa, caci filmul acesta a fost facut pentru Romania, nu pentru export. Abia in tara depasesti bariera de limba, sint analogii si nuante pe care nici o traducere nu le poate surprinde. Aveam emotii si fiindca in Romania lumea a devenit cinica fata de subiectele ce au legatura cu comunismul, cei din afara pot fi mai usor impresionati. Noi traim prea mult in trecut, iar povestile acestea pot trezi in oameni o reactie de respingere, numai la mentionarea perioadei sau a intimplarii. Lumea a ajuns la saturatie.
Te-au dezamagit majoritatea „romanismelor” care au iesit la iveala dupa ce ati obtinut premiul, felul in care au reactionat unii jurnalisti?
Da, foarte mult. Se pare ca jurnalistii au fost mult mai interesati de can-can-uri, decit de filmul in sine, de cum a fost el primit acolo, de problema morala pe care o pune. Au fost foarte putini cei care au deschis subiectul despre acest aspect al filmului. Regizorul Andrei Serban a fost cel care a condus dialogul in acest sens, iar prezenta domniei sale la conferinta de presa ne-a onorat. Problema acestui film e atit de profunda! Si nu spun asta doar pentru ca joc in el. Lumea e mai interesata de lucrurile superficiale, cum ar fi citi bani se vor cistiga de pe urma acestui film, cit fac eu ca actrita. Nu vreau sa generalizez, dar au fost destule discutii pe tema asta. Ne-au obosit si ne intristeaza.
Nu ai prins foarte mult din perioada comunismului. Cum ai lucrat la personajul Otilia? Ai facut documentare, te-ai bazat pe poveste si pe ce simteai in acele momente ca ai vrea sa transmiti prin personajul tau?
Nu neaparat. Amintirile de atunci imi sint clare. Aveam noua ani in 1987 – exact acum 20 de ani – si eram foarte constienta de ce se intimpla in jurul meu. Imi amintesc multe despre copilarie. Dar nu mi-au folosit amintirile in ceea ce o priveste pe Otilia. Personajul are o alta virsta, iar copilaria mea e invaluita in alte culori si parfumuri. Insa am imaginatie… si chiar daca a existat foarte, foarte putin timp intre probe si inceperea filmarilor, am avut la dispozitie materiale documentare, dintre care tin sa mentionez documentarul lui Florin Iepan, Decreteii.
Cristi Mungiu povestea ca nu te putea vizualiza defel in aceasta ipostaza, ca nu ii pareai potrivita. Si dupa ce te-a auzit rostind citeva replici…
Am aflat si eu depre asta de la emisiunea domnului Marius Tuca. Dar cum sa descriu episodul? Eram foarte entuziasmata si volubila si, probabil, de aceea s-a gindit ca sint foarte departe de personaj. Dar, din fericire, a trebuit sa mai dau si niste probe. Si apoi, chiar el a marturisit, dupa primele trei replici nu mai avea nici un fel de dubii in legatura cu alegerea, fapt care ma flateaza. Eu am simtit din prima – tin sa-i comunic pe aceasta cale – ca trebuie sa lucram impreuna. A fost chimie, pur si simplu… Legatura aceasta speciala si armonioasa exista in continuare, desi n-as putea spune ca vorbim in fiecare zi, relatia e foarte naturala, sintem pe aceeasi lungime de unda. E armonie.
Personajul a fost mai aproape de ce esti tu sau, dimpotriva, un soi de provocare?
Am gindit mai degraba situatia decit personajul, scos din context. Nu m-am gindit ca ar trebui sa fac o schimbare formala puternica. Poate e un cliseu ce spun acum, dar m-a interesat fondul, nu forma. Am luat drept complimente citeva dintre remarcile jurnalistilor de la Cannes, fost foarte surprinsi de diferenta fizica dintre mine si personaj. Eram altfel in realitate, imaginea din film si imaginea mea de acum erau doua lucruri atit de diferite. Probabil si pentru ca, e adevarat, in film nu zimbesc foarte mult – nici nu am de ce –, ii zimbesc o singura data iubitului meu, si atunci amar. Uite, inca o chestie interesanta, tot un mare compliment, referitor la rolul din Sex Traffic: dupa film, oamenii erau intrigati, se intrebau daca sint actrita profesionista, daca am trecut printr-o experienta similara cu cea din film. Iar la Cannes, daca lumea a lesinat in sala, probabil ca e intr-adevar foarte multa veridicitate si tensiune in film, foarte multa emotie.
Dar in echipa? Ai jucat ca in transa?
Nici pentru noi nu a fost usor, din punct de vedere emotional. Subiectul e atit de puternic, incit sensul cuvintelor si intimplarilor personajelor te transforma. Am incercat sa nu ma pierd si in acelasi timp sa am control asupra a ceea ce fac, sa-mi cenzurez emotia si atitudinea mea personala fata de povestea in sine. Spectatorul trebuie sa se emotioneze, nu tu. Asta e lectia pe care o stiu din scoala.
Ai studiat vioara inainte sa faci teatru. Difera tipurile de emotie pe care le simti atunci cind cinti si atunci cind joci?
Nu foarte mult… Am studiat muzica de la 6 ani, dar am inceput sa o inteleg mai bine de cind am inceput sa studiez teatru.
Ai un compozitor preferat?
Am, mai degraba, perioade. De o vreme ascult Bach si Mozart destul de mult.
Si in saptamina Cannes-ului?
Nu mai stiu, atunci eram intr-o stare… Cred ca muzica romaneasca a anilor ’80. E o piesa si in film, si lucrurile astea au legatura unele cu altele.
Obisnuiesti sa urmaresti ce se publica despre tine sau interviurile pe care le acorzi?
Am renuntat la asta, recunosc, pentru ca nu mi se pare un obicei OK. Unele lucruri pe care le spun sint rastalmacite, nu sint conforme si, deci, nu ma reprezinta. In general, nu refuz dialoguri, insa de cind am citit fraze care nu imi apartin si informatii care nu sint reale, sint foarte selectiva…
Ai plecat la Londra pentru a-l vedea pe Gael Garcia Bernal intr-o piesa de teatru a lui Lorca…
Povestea s-a intimplat acum doi ani. Eram la Paris, unde traduceam o piesa a Gianinei Carbunariu, numita Kebab, care acum e publicata la Editura Arche si care s-a jucat deja la Paris si in lume. Si m-a sunat un prieten sa-mi spuna de piesa – abia vazusem Amores Perros, care ma sensibilizase –, drept care m-am suit in primul tren ce strabate Canalul Minecii si am ajuns la Londra, in Islington, la Almeida Theatre, un teatru foarte intim, cu o sala foarte buna, unde Bernal juca in piesa lui Lorca Nunta insingerata. Am facut excursia asta, m-am dus acolo ca sa-l vad pe Gael Garcia Bernal, da! Care e un actor de teatru la fel de bun, asta daca am autoritatea de a-mi da cu parerea.
Cum ai ramas?
Dupa Sex Traffic m-am tot intors si am dat, timp de citeva saptamini, probe de voce pentru dublare, asa ca eram foarte mult timp plecata. Avusesem inregistrari pentru serialul Hotel Babylon, am dat o proba cu Simon McBurney, directorul companiei Complicite, pentru piesa Masura pentru masura de Shakespeare. Astfel, sederea mea in strainatate s-a prelungit cu… sapte luni. Am plecat in turneu prin toata lumea cu ei, din Polonia pina in India. Apoi a urmat National Theatre din Londra, seara de seara, timp de 9 saptamini. Acolo se joaca sase zile pe saptamina, iar miercurea si simbata aveam cite doua spectacole pe zi.
Parintii tai, cu care ai o relatie frumoasa si foarte apropiata, in ce fel au reactionat cind ai plecat, pentru luni bune, acolo?
Am fost destul de independenta de mica… mama si tata m-au invatat ca trebuie sa-mi iau responsabilitatea propriilor hotariri. Mi-am facut bagajele si pur si simplu am plecat. Parintii mei sint niste oameni intelepti. Cred ca s-au asteptat la aceasta plecare si au inteles-o. Cum au fost si plecarea la Piatra-Neamt, si cea la Bucuresti.
Si va fi plecarea din Londra… ?
(Ride) Nu stiu… Imi place foarte mult orasul. Nu stiu daca vreau sa plec de-acolo, iubesc Londra. Oricum, cred ca sint o fire nomada.
Dar cum arata, propriu-zis, viata ta la Londra? Ai multi prieteni acolo?
Nu multi, ci buni. In Londra e o atmosfera foarte calda si speciala, datorita amestecului de culturi, de culori, de forme. Arhitectura orasului e spectaculoasa, imbinarea de bun-gust dintre vechi si nou e unica.
Au existat motive neplacute ale plecarii tale din Romania?
Nu. Principalul motiv tine de faptul ca lucrez acolo. Eram nevoita sa fac naveta Londra-Bucuresti, Bucuresti-Londra, de mai multe ori pe saptamina. Veneam si plecam. La un moment dat, n-am mai rezistat fizic si asa am luat decizia. In plus, mai e si povestea mea de dragoste cu Londra…
Pastrezi insa multe si din povestea ta de dragoste cu Romania.
Bineinteles. Eu sint, in continuare, actrita a Teatrului Bulandra. Nu sint o actrita britanica, nascuta in Romania, cum scrie pe Internet. Sint romanca, voi continua sa lucrez si aici, iar alegerea de a trai – o vreme – in Marea Britanie nu inseamna ca ma desprind definitiv de locul in care m-am nascut… In fond, sintem cetateni ai lumii…
La Londra sau oriunde in strainatate, ti s-a intimplat sa fii stinjenita de faptul ca esti „actrita romanca”?
Nu. Sint mindra de tara mea, de poporul meu. Am lucrat in Franta si in Anglia pina acum, si faptul ca vin din Romania n-a constituit niciodata un dezavantaj – dimpotriva. Artistii cu care am avut bucuria sa colaborez apreciaza diversitatea si cauta actori cu un background cit mai diferit de al lor…
Imediat dupa anuntarea premiului, jurnalistii de la talk-show-uri au inceput sa invoce ideea brand-ului de tara si a faptului ca filmul romanesc ar putea fi noul mijloc de promovare a Romaniei in afara. Tu simti ca ai contribuit, prin prezenta ta in fimul acesta si in filmele straine, la „consolidarea” acestui brand de tara?
Despre patriotism nu putem vorbi in termeni comerciali. Cred ca sentimentele si emotiile puternice, in cazul in care sint exprimate, trebuie exprimate in soapta. Relatia dintre mine si tara mea e foarte intima si sint foarte fericita ca am facut un film in romaneste, despre Romania, care a fost vazut si va fi vazut de atit de multi oameni. A fost unul dintre cele mai importante momente din viata mea. Si nu vorbesc de Cannes acum ci de momentul acesta, in care realizez ca am facut ceva pentru tara mea. Poate nu e asa, insa eu asta simt.
Cind vom vedea 4 luni, 3 saptamini si 2 zile? Ati reusit sa rezolvati citeva dintre problemele care au aparut intre timp, legate de distributie?
E mai bine sa nu vorbim despre aceste probleme… Din cite stiu, filmul va aparea pe ecrane in toamna.