Istoria intalnirii celor doua mari spirite este acum relativ bine cunoscuta si ar putea face subiectul unui roman. Astazi se stie ca la numai o zi sau doua dupa publicarea poemului in „Gazeta literara“, la Moscova, la 18 septembrie 1961, Isaac Glickman, unul din cei mai apropiati prieteni ai lui Sostakovici, i l-a dat compozitorului. Reactia acestuia a fost mai mult decat entuziasta. El ii telefona in cursul serii anuntand ca va compune un poem simfonic vocal pe versurile lui Evtusenko. La 16 aprilie 1962, Sostakovici il anunta ca Babi Yar era gata intr-o versiune pentru pian si in mai ii si canta piesa lui Glikman. „Micul volum de poezii mi-a dat ideea unei simfonii, in care Babi Yar va fi prima sau a doua miscare… Sunt cateva jaloane ale unei a 13-a simfonii. Va capata ea fiinta? Om trai si om vedea“ – scria Sostakovici la 31 mai. In iunie, proiectul capata forma, iar Sostakovici relata ca simfonia va avea, probabil, patru parti (in final a avut cinci) si ca va folosi si alte texte ale lui Evtusenko, care „mi-a promis sa scrie un al patrulea poem, dar a disparut“.
Entuziasmul pentru poet devenea pe zi ce trecea mai intens si, intr-o scrisoare de la inceputul lunii iulie 1962, ii lua apararea in fata aprecierilor mai temperate ale prietenului sau: „Sunt de acord cu tine: sRobertt Burns este, desigur, un geniu, Evtusenko nu e decat un talent. Dar Evtusenko este inca foarte tanar… Imi place inteligenta si umanitatea muncii lui. Judecatile potrivit carora ar fi un «monden», un «poet de estrada» sunt in mare parte cauzate de gelozie. Are mult mai mult talent decat multi dintre colegii lui care au mare grija sa nu se indeparteze de linia oficiala“.
La o zi distanta, Sostakovici isi impartasea opiniile altui prieten, compozitorului Visarion Sebalin: „Cunoasterea mea mai indeaproapre a acestui poet mi-a facut clar ca este unul major si, mai important, un talent profund. Am ajuns sa-l cunosc si sa-l plac foarte mult. Are 29 de ani. Este extrem de agreabil ca tineri ca el sa apara printre noi“.
Intr-o vreme de relativ si controlat dezghet politic hrusciovian, norii aveau insa sa se adune repede. Marele bas ucrainean Boris Gmiria, pe care si-l imaginase cantand textele lui Evtusenko, avea sa decline oferta, pentru a nu displacea oficialitatilor ucrainene refractare la aducerea in actualitate a masacrului de la Babi Yar. Gmiria ramasese in timpul razboiului in Kievul ocupat de germani si era usor santajabil de autoritati. Celebrul dirijor Evgheni Mravinski se exprima si el rezervat despre Simfonie, amanand la infinit un raspuns pe tema premierei, poate presimtind represaliile, poate temator ca turneul sau in Statele Unite ar fi riscat sa fie pus in cauza.
Prima auditie a avut loc sub bagheta altui cunoscut dirijor, Kiril Kondrasin, in conditii de tensiune extrema. La 18 decembrie 1962, orchestra primea autorizatia pentru concert in ultimul moment, dupa o intrerupere a repetitiei generale. Cu o zi inainte, la o reuniune cu scriitorii si compozitorii, Hrusciov isi exprimase nemultumirea, desemnand si vinovatul: „compozitorul Sostakovici a compus o simfonie numita Babi Yar, ridicand fara nici o necesitate chestiunea evreiasca, in timp ce fascistii nu i-au omorat acolo doar pe evrei“.
Boris Schwarz, muzicolog prezent la concert, relateaza ca loja guvernului a ramas goala, iar transmisiunea planuita de televiziune nu a mai avut loc. Programul de sala, ca niciodata, nu a inclus textele lui Evtusenko. In ciuda unui succes imens in ochii celor prezenti, a scandarii numelor lui Sostakovici si Evtusenko, chemati pe scena, „Pravda“ publica doar cateva linii neangajate. Asupra partiturii simfoniei avea sa fie impus un embargo timp de mai multi ani. Simfonia avea sa mai fie cantata doar de cateva ori, dar pe un text cenzurat.
Evtusenko cedase presiunii si, fara sa-l previna pe Sostakovici, adaugase poemului sau 40 de versuri noi, modificand sensul initial al textului si adaugand victimelor evreiesti, rusi si ucraineni. Dupa o disputa prin corespondenta, Sostakovici accepta la sfarsitul lui ianuarie 1963 modificarea a doua strofe. Iar intr-o scrisoare catre prietenul sau Isaac Glickman comenta amar cedarea sa obligata in urma „tradarii“ poetului: „Muzica este aceeasi. N-am facut decat sa schimb cuvintele. Cum a spus odinioara Nicolae I: muzica nu are nici o importanta. Subiectul conteaza“. O istorie epica…