Nu ca m-as da eu desteapta, dar daca-l citesti ca pe o metafora a spiritului care se reincarneaza – corpul fiind vehiculul, carapacea (engl. shell), filmul devine un poem metafizic despre cautarea de sine dincolo de limitarile vietii si mortii. Daca nu vrei ceva transcedental, e o poveste de crestere similara cu Lost in Translation (2003, de Sofia Coppola), filmul care a lansat-o pe Scarlett Johansson. Cheia e oferita mura-n gura inca de la debutul imprumutat de la Oshii, dar trecerea de la anime la actori aduce o dimensiune capitala: totul pare acum mult mai verosimil. Mira Killian pare credibila ca orice erou de cinema de la fratii Lumière incoace carora cinefilii i-au acordat prezumtia de realitate.
Filmul incepe, deci, cu momentul in care creierul (engleza o spune mai bine, ghost) unei persoane remarcabile, dar decedate, este instalat intr-un cyborg. De fapt, vedem doar cum corpul capata forma, cea mai memorabila scena fiind cea in care trece printr-un mulaj laptos care ii va definitiva forma. Crearea Mirei Killian, mai mult poetica decat tehnica, intrece in frumusete confectionarea ca la un gherghef electronic a muschilor lui Leeloo Dallas („Multipass“) din Al cincilea element (de Luc Besson, 1997). Cand carcasa de pe corpul ridicat in aer e gata, mulajul intarit se sparge si bucatelele zboara ca niste pene. Gata nasterea!
Cyborgul rezultat e arma perfecta, de asta a si fost creat, dar la un moment dat incepe sa aiba glitch-uri, franturi de amintiri pe care nu le poate explica decat prin termenul de eroare, pana (engl. glitch).
„We cling to memories as if they define us, but they don’t. What we do is what defines us“, se spune in film. Povestea regizata de britanicul Rupert Sanders (Snow White and the Huntsman, 2012) e alerta si in acelasi timp incetinita, ca intr-un vis. Eu asa am citit-o inca de la iesirea „corpului“ din laptele creatiei – si din acest unghi intreg filmul pare o calatorie in propriul sine, cu tot cu flashbackuri, piedici, false revelatii si revelatii bune. Scena in care Mira, ajutata de cercetatorul interpretat de Anamaria Marinca, face o incursiune in propria-i inteligenta artificiala pentru informatii care o vor ajuta sa-l identifice pe antagonist are incarcatura unei scufundari in propriul inconstient. Vizual asa si e redata – cu corpul (de fapt, spiritul) scufundandu-se incet intr-un lichid intunecat.
Plasata intr-o lume futurista cu reclame in holograma, imense ca niste dinozauri printre zgarie-nori albastrii, povestea se rezuma de fapt la luarea in posesie de catre Mira a propriului trecut si se termina cu ea acomodata cu carapacea cyborgului si cu misiunea de a elimina raufacatorii. Intr-un fel, e cam acelasi lucru ca in Lost in Translation, unde personajul lui Scarlett Johansson se afla intre praguri, la inceputul unei transformari. „I just don’t know what I’m supposed to be“, ii spune Charlotte lui Bob (Bill Murray), iar acesta raspunde: „You’ll figure that out. The more you know who you are, and what you want, the less you let things upset you“. Sau, arc peste timp: „We cling to memories as if they define us, but they don’t. What we do is what defines us“.
Scarlett Johansson aduce in orasul futurist din Ghost in the Shell nu doar Tokyo din Lost in Translation, ci si prototipul unui personaj surprins in diferite faze de ecloziune (jocul ei interiorizat o recomanda pentru amandoua). Charlotte simte cum crisalida incepe sa stranga, pe cand Mira isi asuma faptul ca gogoasa nu-i decat un vehicul pentru adevarata ei fiinta. Singurul lucru care mi s-a parut fara legatura cu povestea, strecurat doar pentru corectitudine politica, e scena in care cyborgul cu creier uman saruta o prostituata umana transgender, ca sa isi reaminteasca cum e sa fii om (!).