Legatura cu Germania e operata aluziv, prin plasarea actiunii in regiunea Kaliningrad, fostul Königsberg din Imperiul Austro-Ungar, unde Veniamin, elev al unui liceu sportiv, se trezeste intr-o buna zi imbibat de credinta. Filmul asa il si preia, de parca ar fi inghitit Biblia peste noapte si ar fi inceput sa citeze din ea, hodoronc-tronc, la ora de inot, unde fetele vin – normal – cam despuiate. Fiind realizat dupa o piesa de teatru, mare parte din obiectiile aduse scenariului, daca ele exista, i se pot aduce direct lui von Meyenburg. Si exista. E frustranta povestea adolescentului care o ia razna si absolut nimeni dintre maturii din jur – mama proletara, obosita si non-empatica, profa de biologie care e si psiholog si care pare cea mai isteata persoana din film, directoarea comunistoida, preotul care preda religie, proful de sport muschiulos si tampitel – absolut nimeni nu vine cu o solutie simpla si clara atunci cand fanatismul lui Veniamin devine tot mai vertiginos, iar el imposibil de tinut in frau: sa fie adus un psiholog sau un psihiatru. Profa de biologie probabil ca e psiholog doar pe hartie, pentru ca nu reactioneaza ca un psiholog la provocarile si semnalele lui Veniamin si nu e in stare sa-si sustina cauza.
Am vazut anul trecut la Cannes doar prima jumatate din film si am fost impresionata de cum urca povestea in intensitate, pe masura ce Veniamin devine tot mai radical. Ma asteptam la un climax in care eroul sa faca rost de o arma si sa urmeze un macel – profilul de adolescent singuratic, crescut de o mama divortata si ambiguu sexual il recomanda pentru gesturi brutale, spectaculoase, dar cand am vazut intreg filmul la Bucuresti mi s-a parut frustranta nu atat lipsa unei descarcari energetice, cat faptul ca nimeni nu pune degetul pe rana cand lucrurile sunt de domeniul evidentei. Mi s-a parut ca povestii ii lipseste subtilitatea exact cand avea mai multa nevoie de ea.
Inclin sa cred ca piesa e mai arida si mai abstracta decat filmul si ca von Meyenburg a lucrat cu niste personaje-pion ideologice. Citatul urmator dintr-un interviu al lui Serebrennikov cam asta sugereaza: „Cred ca personajele lupta pentru propria lor viziune despre viata; este o lupta intre mai multe constiinte. Pentru acest adolescent e vorba, fireste, de o explozie de testosteron, dar fetele nu-i dau atentie si are si o criza in familie, cu un tata absent si o mama proasta. Nimeni nu-l intelege, iar el trebuie sa faca ceva cu egoul lui, trebuie sa se arate lumii. Dar aceasta problema evolueaza spre violenta si catastrofa“.
Filmul reda convingator imaginea Rusiei de azi, care dupa decenii de ateism a reintrodus religia in scoli si care, la nivelul ierbii, este un amestec de traditionalism si de ideologie comunista, ambele inghitite pe nemestecate si devenite un fel de bol alimentar intarit.
E la fel de convingator in a construi portretele personajelor. Pacat ca nu le si leaga intre ele. Inteleg ca dialogul surzilor e ideea, dar chiar si asa era nevoie de putina subtilitate.
Ce-i reuseste foarte bine lui Serebrennikov, care l-a gasit pe excelentul interpret Piotr Skvortov si stie perfect ce sa scoata de la el, e sa te tina intr-o tensiune permanenta. Veniamin pare in stare de orice, oricand. Cu atat e mai mare frustrarea sa te simti cu un pas inaintea personajelor. Aproape ca iti vine sa strigi la ele.