Faptul ca rusii au influentat prin hacking alegerile din cea mai mandra democratie a lumii pare sa fie o idee deja general acceptata. De altfel, intr-un an 2017 cu multe alegeri pe continentul european, era de asteptat ca atentia sa se indrepte spre alegerile din Franta si, in curand, cele din Germania.
In vreme ce teoreticienii se dau de ceasul mortii sa intrezareasca liniile directoare ale unui viitor in care democratia liberala isi va fi dat ultima suflare, o buna parte a publicului american este deja convinsa ca traieste pe propria piele filmul Candidatul manciurian, doar ca, spre deosebire de pelicula, in realitate manciurianul nu s-a sinucis la final, ci a apucat sa depuna juramantul.
Ecranizarea de succes a romanului din 1959 scris de Richard Condon pare sa constituie prima linie de aparare la nivelul mentalului colectiv a celor mai aprigi contestatari ai presedintelui SUA Donald Trump. In vreme ce scenariul „Trump, omul rusilor“ a fost domolit de rachetele trimise spre bazele militare ale lui Bashar al-Assad in Siria si de minimumul istoric al relatiilor SUA cu Federatia Rusa, ancheta FBI si a Congresului american privind legaturile echipei de campanie a candidatului republican cu spionajul rusesc mentin subiectul in viata, cel putin in cazul presei mainstream de peste Ocean.
Pe de alta parte, in telenovela nord-americana (sic!), in loc sa se consume ceva energii si pentru a vedea cauzele exacte pentru care Hillary Clinton a pierdut alegerile, iar Partidul Democrat se afla in cea mai proasta forma a sa din anii ’20 incoace, este preferata o strategie care miroase uneori a incercare de mistificare. De ce nu putem accepta ca nici o unitate standard de masurare a „prezidentialitatii“ nu a functionat la alegerile recent consumate in SUA si ca suficient de multi cetateni educati si parte a clasei mijlocii, bunaoara, si-au dat votul pentru Trump? Ca un presedinte minunat din punct de vedere piaristic, Barack Obama, a reusit aproape sa-si „ingroape“ politic propriul partid?
Dintr-un anume punct de vedere, Candidatul manciurian castiga intotdeauna alegerile. Toti candidatii sunt, in politica, ai altora. Sau manciurieni. Propulsarea spre o candidatura importanta este arareori o „emanatie“ populara. Sa zicem ca daca nu e vorba de „servicii“, atunci macar e vorba despre interesele unui grup dispus sa investeasca intr-o figura care sa ajunga in numele lor in varful piramidei puterii. Contactul electoratului cu un candidat este intotdeauna mediat – indiferent ca vorbim despre presa, evenimente publice si asa mai departe. Candidatii sunt alesi in urma unor jocuri foarte complicate de putere si, mai presus de toate, de perceptie.
Adevarata intrebare este aceasta: ce mijloace democratice avem de a cenzura „manciurianul“ odata ajuns la putere? Prima si cea mai importanta arma ramane votul, cata vreme este liber si are loc la termenele prevazute de Constitutie. A doua cenzura obligatorie este cea a Parlamentului.
La romani, putem sari deocamdata punctul acesta, vorbind poate de institutia fundamentala cu cea mai scazuta credibilitate. Nu acelasi lucru putem spune, spre exemplu, despre Congresul american, in care, in ciuda inferioritatii numerice, democratii pot pune suficienta presiune pe guvernare. Mai mult, nici republicanii nu vorbesc o limba comuna tot timpul (fiind impartiti in vreo trei sau patru curente ideologice) si in nici un caz nu se raporteaza la presedintele Trump precum pesedistii la Liviu Dragnea.
Din punct de vedere democratic, o stare de tensiune constructiva intre legislativ si executiv, chiar in interiorul aceleiasi grupari, ar fi de dorit sa existe si la noi. Cam greu de realizat in lipsa unei mase critice de parlamentari care sa gandeasca cu propriul creier, iar nu exclusiv prin creierul si stomacul liderului de grup. In fine, restul „armelor“ la indemana intr-o democratie se cunosc: presa, Justitia, protestul, o societate civila puternica.
Manciurienii au o singura agenda: pastrarea puterii. La fel ar trebui sa isi construiasca agenda si cetateanul: sa tina in primul rand la a nu-i fi afectata propria putere intr-o democratie. Daca va sanctiona orice derapaj al manciurienilor, atunci nu vor putea castiga, indiferent daca au ajuns sau nu la putere. Daca nu, nu.