Fara doar si poate Matei Visniec a zambit ironic cand, tot mai intens in vremea din urma, au defilat notiuni ca post-adevarul si post-istoria. Omul-mlastina, cum il numeste el, traitor in aerul sufocant al informatiilor inutile, nu prea mai are ce sa aleaga. Dar cauta avid, dependent de stiri. Omul a trecut la individ, iar individul la cetatean. Astazi, el este un consumator. Fireste ca dezumanizarea sistematica a modernitatii a dus in prezent la vietuirea-de-sera in care ne gasim toti. Romanul apocaliptic din Dezordinea preventiva respira de pretutindeni.
Matei Visniec solicita mai intai de toate sensibilitatea confortului. In sensul rigiditatii noastre – aproape religioase – in fata dictaturii consumeriste. Am schimba multe, nu si adictia pentru mass-media. La urma urmelor, asistam la o relatie de putere: de-o parte cei care fac stirile, de cealalta, consumatorul. Ideea din Dezordinea preventiva tocmai aici se insurubeaza, in tipul acesta de putere. Dezordinea produce stiri, iar ele alimenteaza consumatorul. Dar ce facem cand ele nu exista? Le inventam – iata lectia invatata de tanarul Mathieu Caradin la noul sau post. Carevasazica, prima dilema a jurnalistului actual s-ar reduce la o problema etica. La care, de buna seama, mai devreme sau mai tarziu, mai subtil sau inconstient, renunta. {ansa lui Mathieu vine dintr-un loc tot mai indepartat de omul contemporan: limbajul poeziei. Aici, el examineaza posibilitatile pe care noile concepte le pot semana in ceilalti. Numai ca omul-mlastina, bombardat de informatii, seamana tot mai mult cu animalul de laborator, cel care primeste cu portia hrana. Imaginile devin gustari, indiferent cat de distorsionate. Exista pana si un meniu al stirilor, de succes. Cert este ca haosul rational al receptorilor se transforma, totdeauna previzibil, in sugative informationale. Fara nici un filtru.
Daca ar fi marsat intr-o asemenea directie, romanul ar fi cazut in tezism. In ciuda multiplelor deschideri. Matei Visniec introduce, ca de obicei, subterane si unifica poezia si dramaturgia cu egala dexteritate. Mai intai, echilibreaza tacerea impusa in fata adevarului din noua cariera de jurnalist a lui Mathieu cu biografia protagonistului – instalata tot sub semnul tacerii. Una nu mai putin zgomotoasa. Fuga din Romania, drama familiei si trauma mamei in particular, absenta tatalui („omuletul-cadavru“), revenit dupa aproape doua decenii, se transfera asupra adolescentului lipsit de intimitate intre numeroase singuratati. La un prim nivel, Dezordinea preventiva aduna laolalta paradoxurile: cu cat suntem mai singuri, cu atat riscam sa fim mai lipsiti de intimitate si cu cat ne simtim mai inteligenti, cu atat vom fi manipulati prin stiri. Rezultatul pare terifiant: nu doar ca dezumanizarea se petrece cu acordul nostru, ba chiar traim o urgenta a ei. Visniec o numeste chiar voluptate. Tot din cauza tacerii se prabuseste si comunismul, crede el, insa tehnica supravietuirii cere sa facem din tacere, viata. Gestul lui Mathieu de-a scrie jurnal vine firesc, pe fondul primejdiei infovore – a individului dependent de informatie. Metaforele nebuniei umane adapostesc, de fapt, tot atatea registre ale raului – tema preferata a lui Matei Visniec. Nu intamplator, consumatorul risca sa treaca in ultima ipostaza, a mutantului. Asa incat producatorii de stiri sunt ei insisi niste creatori, atenti la psihologia noilor mutanti. Jurnalul poate fi evaziunea ideala, dar si retragerea salvatoare din fata istoriei ce produce calamitati sofisticate. Novicele se adapteaza: jurnalul, saturat de biografeme, are sens numai daca, printre faptele diverse, compune etaje metafizice.
Paralizia ontologica
In fond, distopia lui Matei Visniec se refera la individul post-postmodern ce traieste in pestera platoniciana si are pretentia adevarului ultim. Mathieu Caradin autorizeaza, fara sa fie pe deplin constient, o teorie soteriologica: salvarea prin poezie. A fi poet, noteaza el, inseamna „sa simti vibratia cuvintelor care cer ajutor“. George, seful experimentat, initiaza ucenicul in mecanica suprainformarii, mizand, ca toti ceilalti, pe o boala suspecta, adeseori trecuta cu vederea: lenea ontologica. De ea profita papusarii media, excitand consumatorii. Adrenalina informationala este ceea ce hraneste individul asa cum il imagineaza Matei Visniec. Drogul zilnic. In subtext, scriitorul teoretizeaza o schita pentru societatea spectacolului. Asa cum omul recent trece de la un spectacol mediatic la altul, tot asa el nu mai crede sau e repede ambetat de „frisonul spectacolului“ – sintagma ce reapare, deloc intamplator, in cel mai recent roman semnat de romanul stabilit la Paris. E vorba, finalmente, de salvarea artei spectacolului prin supravietuirea speciei. Mai mult decat atat, conceptul de spectacol este pus sub semnul intrebarii. Oare nu ar trebui, intr-o epoca a post-reflexivitatii, ca si spectacolul insusi, dupa ce si-a recapatat constiinta de sine, sa-si salveze creatorul? Exagerez, fireste, insa nu sunt departe de antrenamentul imaginar propus de Matei Visniec.
Nu mai putin adevarata poate fi si o alta analogie, la fel de tulburatoare: oare artistii papusari ai stirilor nu sunt noii ingineri ai sufletelor? De buna seama. Cuvintele – „monade orfeline“ – dirijeaza eficient. {ansa lui Mathieu vine din faptul ca este contracarat de trecut sau si vrea sa fie poet. Dar cum este posibila poezia in timpuri apocaliptice? Leily ii recita din Omar Khayyam, dar nu e de ajuns. Sufleorii sunt pretutindeni, ca un comando de manipulare poetica, Hélène crede ca numai copiii pot fi anticorpi la oroarea media, iar Marcel Crasnac face pagina economica de cateva decenii, dar asta nu-l scoate de sub incidenta dezgustului si al lipsei de igiena morala. Odata cu ideile lui apocaliptice, trama cartii vireaza spre imaginea unei lumi-deseu: umanitatea golita de sens si transcendenta cu ale carei dejectii se hranesc sobolanii. Care, fireste, progreseaza. Incat dau si o „Declaratie de intentie a {obolanilor catre Specia Umana“ din care reiese faptul ca omul a deraiat in individualismul absolut, ratand sansa unui creier comun, iar, lipsita de matrice, umanitatea trebuie sa lase locul fiintelor superioare, adica sobolanilor. Ba mai mult, pentru siguranta tranzitiei puterii se ofera chiar si un tablou al dezordinii preventive conceput cu rigoarea unui Mendeleev.
In tot acest scenariu de lume nebuna, nebuna, nu putea sa lipseasca si o entitate vaporoasa: in locul unui Big Brother apare „Agentia“, un fel de voce a corporatiilor media care lupta impotriva serenitatii si ordinii, promovand artistii ce imagineaza scenarii de introducere a fictiunii in realitate. Noul totalitarism pledeaza pentru transformarea omului intr-un „monstru al consumului“, asigurand astfel materia informatica pentru multa vreme.
Inceput ca o istorie a unui emigrant prizonier al tacerii si poeziei, continuand cu parabola apocaliptica a istoriei (inca) vii, Dezordinea preventiva castigase dimensiuni si o densitate apreciabile. Totusi, Matei Visniec insista hotarat pe construirea unei cupole distopice. Ideea este ca individul si-a „pierdut pe drum toate utopiile“, iar ultima, cea comunista, a lasat in urma milioane de victime. Problema devine asadar una nu doar a supravietuirii poetice, ci a supravietuirii insasi: omul este construit in mod visceral sa imagineze utopii, iar conditia de om-pubela ii anuleaza dreptul de a fi. Solutiile vor fi dintre cele mai ingenioase – va las sa descoperiti scenariile propuse de protagonisti. Mai spun doar atat: ca poezia rezista in toata incremenirea, oricat de elaborata. Daca reusim sau nu sa spargem modelul autoimpus, ramane de vazut.
La relectura, romanul pare pe alocuri confectionat spontan, uneori cu replici de lemn, probabil fiindca autorul gandeste textul in termeni (prea) teatrali, nu totdeauna operabili cu totul pe teritoriul romanului.
Ca prozator, Matei Visniec ramane un specialist al ambiguitatilor suprapuse, un regizor al suspansului distribuit in personaje si fenomene cu efecte moralizatoare. Inscenarile lui, disputate intre interogatii angoasant-energizante si etichete generale ale societatii epuizate tehnic si metafizic, propun intotdeauna tot atatea forme ale paraliziei interioare. Dezordinea preventiva este parabola austeritatii morale, un roman apocaliptic despre extenuarile spirituale.