— Vreau sa depun astia… Taxa de scolarizare.
Doamna de la ghiseu ia bancnota de 50, se uita pe calculator si o intreaba:
— Dar stiti ca mai aveti de plata vreo 11 mii de euro, da?
***
Cred ca lucrul care ma irita cel mai mult la noi, romanii, e ipocrizia. Gen mamici care de obicei vorbesc/scriu SMS pe mobil in timp ce conduc, cu copilul in masina, declarandu-l jigodie inconstienta pe unul care s-a dus cu copilul lui pe munte; oportunisti eterni ai cate unui sistem criticandu-l dur dupa ce nu mai au nici un profit de la el; lucratori in privat la firme care au devalizat sau traiesc din contracte cu statul injurand profesorii si medicii; protestatari feroce care nu risca nimic atunci cand protesteaza, tacand chitic cand presimt ca asta le-ar afecta catusi de putin viata personala; jurnalisti santajisti predicand morala; politicieni incompetenti vorbind despre profesionalism, bref, toti indignatii isterici care nu aplica pe ei insisi nici unul dintre criteriile valorice pretinse celorlalti.
***
Am verificat, nu e fake news, e arta conceptuala: Abraham Poincheval, artist francez, tocmai a scos un pui, dupa ce a clocit 12 oua timp de trei saptamani, inchis intr-un cub de plastic in muzeul parizian Palais de Tokyo, vrand sa constientizeze publicul despre problema metamorfozei si a genului. Dragut, dar cred ca ar fi fost o reusita si mai mare daca facea el ouale, altfel creatia lui mi se pare inca inferioara celei a gainilor de la mama de-acasa. Na, oricum, ma simt total depasit, tare provincial, nici nu mai indraznesc sa cred ca-s artist dupa asta. Dar pot intelege cat de cat ca pentru artistul contemporan autentic nu mai e o chestie de actualitate, de exemplu, sa fii scriitor si sa scrii, sa fii pictor si sa pictezi. Chestia adevarata e ca o gaina sa scrie un roman, un cal sa picteze, un nene sa fete o oaie. Cred ca ma las de scris, am sa-mi leg si eu o camera GoPro de frunte si am sa imping un bob de mazare cu nasul prin oras, timp de vreo doua saptamani, constientizand publicul despre problema neantului din bob si din asfalt. Si-am sa devin artist adevarat.
***
Strada mea nu-i asa lata incat sa pot intoarce masina. Teoretic s-ar putea, dar nu in mai putin de 30 de miscari. O intorc din prima cand ajung acasa, in capat, unde aproape de fiecare data ma asteapta un baietel grasuliu de vreo 7-8 ani, care topaie ca o veverita cu ADHD pe langa masina, ma intampina ca pe presedintele SUA. Azi n-am scapat sa dau mana cu el prin geam.
— Ce faci?
— Bine, uite vin de la serviciu.
— Si pe urma ce faci?
— Pe urma mananc.
— Si pe urma ce faci?
Ma gandesc si spun la intamplare din eterna to do list:
— Pai, as cam vopsi gardul.
— Vin si eu sa te vad.
— Vino. Dar nu acum, mai am niste treaba.
— Dar cand?
— Mai incolo. Peste vreo ora-doua.
Parchez, ma schimb, nu termin de mancat si ma aud strigat la poarta:
— Ce faci? Nu mai vopsesti gardul?