Nu demult, cu ocazia unei sedinte parlamentare jubiliare, dedicata implinirii unui secol de la prima sedinta de acest fel, de la Iasi, actualul presedinte al Senatului Romaniei, domnul Calin Popescu-Tariceanu, a rostogolit urmatoarele vorbe: „Parlamentul este sinteza natiunii pe care o reprezinta. Este garantul supravietuirii natiunii… Parlamentul este mintea si inima natiunii… O natiune isi poate pierde teritoriul, populatia, Capitala si armata, dar ramane vie si treaza atata timp cat continua sa fie intrupata de Parlament“.
Aparent, enormitatea unei asemenea declaratii e scuzabila: un moment aniversar de anvergura cere niste vorbe pe masura, niste vorbe mari, iar domnul Tariceanu, al carui mobilier intelectual a fost dintotdeauna destul de precar, n-a gasit o hiperbola mai adecvata. Atat a putut, atat i-a iesit.
Doar ca declaratia Domniei Sale, asa stangace cum a fost, implica si alte lucruri, dintre care cel mai suparator este exact preeminenta atribuita unui grup de reprezentanti – de semne sau inlocuitori, daca vreti – ai altcuiva. Ai „poporului“. Cum ar putea insemna parlamentul ceva, orice, in absenta natiunii, a poporului? Pe cine ar reprezenta? Aici se ascunde marele defect al pseudo-democratiei noastre, ilustrat perfect de domnul Tariceanu si de atitudinile multora dintre colegii sai parlamentari, printre care el a fost mereu cel dintai. Oamenii aia nu se considera reprezentantii unei natiuni, ci conducatorii ei, Alesi ai cerului, atotputernici, boieri, stapani de tip feudal ai unui pamant numit Romania. Cei de jos, nealesii, sunt nesemnificativi: piara ei, ca tot nu conteaza. De aici si sentimentul de impunitate pe care il au parlamentarii romani, de aici si tafna cu care resping ideea ca ar putea fi judecati ca orice alt cetatean – cum sa trimiti la inchisoare, metonimic, insasi Romania? Si tot de aici vine si ratarea sistematica a oricarui proiect eficient de dezvoltare a tarii. Caci ce nevoie are tara de dezvoltare? Tara sunt ei si gata.
Pe de alta parte, o astfel de declaratie ignora realitatea concreta, de pe teren, cum zic jurnalistii si antropologii. Conform sondajelor facute sistematic de diverse institute de statistica, Parlamentul Romaniei este institutia in care romanii au cea mai putina incredere. Iata un paradox peste care presedintelui Senatului i-ar fi greu sa treaca daca si-ar bate capul cu asa ceva: o institutie care „intrupeaza“ tara si poporul chiar si in lipsa acestora (ceea ce e de-a dreptul mistic) e respinsa cu indarjire tocmai de poporul intrupat de ea. Caci daca romanii ar sti ca pot scapa nepedepsiti pentru ultraj, ar da buzna cu incrancenare la o sedinta a camerelor reunite ale acestui parlament si i-ar scalda in smoala si pene pe toti alesii nostri, dupa care i-ar alerga pe strazile Bucurestiului cu chiote vesele – asta in cel mai bun caz. Si nici macar nu-i sigur ca nu se va intampla asa ceva, mai devreme sau mai tarziu – iar atunci ce ne facem fara simbolul intrupat al tarisoarei?
Eu as zice, cu riscul de a-l contrazice pe presedintele Senatului, acest mic rege al Romaniei, ca lucrurile stau tocmai invers decat rostea Domnia Sa: Romania isi poate pierde linistita Parlamentul, ca natiunea va ramane vie si treaza, poate chiar mai vie si mai treaza, mai „desteapta“, vorba lui conu’ Leonida, decat este acum, cu parlament. O institutie, oricat ar fi ea de necesara pentru democratie, nu este mai buna decat oamenii care o formeaza. Iar actualul parlament al tarii are prea putini oameni demni de o asemenea onoare reprezentativa. Majoritatii alesilor de nevoie, pe liste de partid, li se potriveste mai degraba o vorba proasta, populara, de secol XIX, pe care o preiau si eu din filmul Aferim! al lui Radu Jude: „Vai de tara noastra cand o sa ajunga curu’ cap si lindicu’ parcalab!“.
Ei, au ajuns. Acolo suntem. Adica tot acolo.