Eliberarea din puscaria transnistreana a lui Andrei Ivantoc si, mai apoi, a lui Tudor Petrov, ultimii doi prizonieri din grupul Ilascu, a fost motivul. Nu reactia presei este insa de comentat aici. Ci a celor doi oameni, in special a lui Andrei Ivantoc, reactii care trebuie sa li se fi parut de neinteles foarte tinerilor nostri concetateni pentru care comunismul e doar un capitol din cartea de istorie, la fel de palpabil ca Evul Mediu. La fel de „interesant”.
Si pentru care Basarabia e doar o tara vecina unde, din motive poate inca neelucidate, se vorbeste aceeasi limba. Nu sint ironic de dragul ironiei, nu generalizez, dar mi s-a intimplat, in ultima vreme, sa vorbesc cu adolescenti, altfel suficient de inteligenti, care se apropiau destul de mult de imaginea de mai sus. Iar in momentul in care Andrei Ivantoc s-a reintors, in acea fuga patetica, dar atit de impresionanta in fond, spre Transnistria, nu mi-am putut stapini imaginatia sa nu incropeasca chipul cumva siderat al unui adolescent de 18 ani care, cu siguranta, n-a priceput mare lucru din ceea ce se intimpla. Eroi? Patrie? Iubire de tara? Fratii nostri? Cum or fi sunat in urechile lui toate aceste cuvinte atit de necontemporane?
Dincolo insa de fuga aceea plina de sens, naucitoare trebuie sa i se fi parut tinarului din imaginatia mea discursurile celor doi eliberati. „Va cuprind pe toti, frati romani”, spunea Ivantoc, mi-rindu-se totodata de celularele la care era pus sa vorbeasca, obiecte straine, smulse dintr-un SF care, in 15 ani de temnita, s-a dezvoltat afara. In acel „afara” pe care Ivantoc si Petrov si l-au construit altfel, probabil, in inchipuirea lor dintre gratii. „Avem aceleasi sentimente ca in urma cu 15 ani, aceeasi cauza” – au mai spus ambii eliberati, nedindu-si inca seama ca, dincolo de ei, cauzele au murit fara a fi fost rezolvate, chiar aspiratiile propriilor concetateni moldoveni disipindu-se: prea putini mai privesc spre Transnistria, mult mai palpabile si mai dorite fiind niste pasapoarte romanesti care sa le permita drumul spre Occidentul capsunarilor, al constructorilor, al menajerelor din Est.
Fara a mai avea nevoie sa apelez la adolescentul construit in imaginatie, am fost socat de nepotrivirea dintre doi eroi si realitatea in care traim.
In numai 15 ani, am senzatia ca s-a produs, in mintile noastre, o adevarata mutatie: una benefica in fond, caci a ramine blocat intr-un proiect al luptei patriotice, in mileniul trei, ar fi nu numai contraproductiv, dar chiar periculos. Patria s-a mutat in economie, razboaiele s-au transformat in lupte aprige pe terenul financiar, „palmele de pamint romanesc” se masoara in zeci sau sute de euro pe metru patrat, iar sovietele cotropitoare au fost inlocuite de mult mai modernele agentii imobiliare. Nu mai avem timp de ode inchinate tarii, de aspiratii patriotice, de ridicat statui. E, probabil, bine. E, posibil, in acelasi timp sa fie si rau. Dar nu stiu, nu sint in masura sa cuantific cit de rau sau cit de bine.
Cu siguranta ar fi insa rau ca, prinsi in noul proiect national, sa le refuzam celor doi ultimi membri ai grupului Ilascu eliberati calitatea de eroi. Ar fi rau ca eliberarea lor sa ramina doar un subiect de presa al sfirsitului unei saptamini din anul 2007. Ar fi rau sa ii privim ca pe niste oameni ai altor timpuri, uneori chiar zimbind pe sub mustati cind le auzim discursul. Ar fi rau sa nu ne amintim ca, fara inflamarile lor si ale tuturor celor pe care ii numim astazi eroi, nu ne-am fi cistigat dreptul de a fi o natiune moderna. Chiar daca Transnistria a ramas acolo, chiar daca Basarabia insasi a ramas dincolo, ar fi rau sa nu ne dam seama ca si astazi, cind pina si cuvintul patriotism ne suna atit de vetust, pastram o datorie morala fata de ei. O datorie morala pe care nici presedintele Romaniei, nici primul-ministru nu au gasit ca e firesc sa o marcheze, in zilele imediat urmatoare eliberarii celor doi. Dar inca nu e tirziu si poate ca, in pauzele de respiratie pe care o sa le permita lupta lor politica, isi vor gasi timp sa-si aminteasca si de eroii unor altfel de lupte.