Am citit o postare pe blogul tau (meandmymonkeys.ro) in care povesteai, pe scurt, ca ai reusit sa scrii In spatele blocului in urma cu doua veri, in cea mai mare parte in timpul vacantei de vara a copiilor tai. Hai sa detaliem putin. Cand ai stiut ca vrei sa scrii o carte? Care au fost primele idei, cum ai ajuns la formula aceasta (o poveste despre o adolescenta din anii ’80)?
Cred ca pe undeva isi doreste fiecare dintre noi, mai in secret, mai la lumina, sa scrie la un moment dat o carte – macar memoriile, la batranete. Dar poate ca nu e dorinta suficient de puternica sau ne descurajeaza incercarile stangace, timpul e si el mai mereu limitat, cert e ca nu reusesti sa duci un proiect pana la capat, vremea trece si renunti. Insa in ultimii ani mi-au picat in mana diverse carti contemporane si, citindu-le pe unele, m-am gandit ca asa ceva as putea si eu, ba poate chiar mai bine. Si intr-o zi m-am luat deoparte si m-am intrebat serios: Ia sa vedem, chiar poti? Esti in stare sa duci pana la capat un roman? Era vara, copiii erau in vacanta la mama, aveam timp seara si in weekenduri sa scriu. Si m-am pus pe scris disciplinat. Subiectul mi-a venit adus de gandurile din ultima vreme. Baiatul meu cel mare a ajuns in prag de adolescenta si incerc de multe ori sa ma pun in pielea lui, sa-i inteleg gandurile si problemele care-l framanta. Incerc sa-mi amintesc cum eram eu la varsta lui, ce gandeam si ce simteam. Practic, subiectul isi facuse deja culcus in mintea mea. L-am plasat in decorul anilor ’80 pentru ca imi era mai familiar si ca sa nu uit cum a fost pe vremea mea.
E In spatele blocului un debut tarziu sau la timp, cum il vezi?
Da si nu. Aveam pe undeva teama ca am cam pierdut trenul asta, dar am inteles ca sunt si alti autori care au debutat tarziu si sunt bine sanatosi. Sigur ca, daca as fi fost ambitioasa sau macar mai harnicuta, as fi avut mai multe proiecte terminate si poate publicate. Dar pot spune cu certitudine ca n-as fi avut acelasi stil. Acum scriu asezat, mai organizat, cand gasesc cate-un pic de timp pentru mine si, cred eu, mai matur. In fine, abia acum m-am simtit cu adevarat pregatita sa ies in lume.
Sigur, cartea are multe nuante gri – atat din pricina contextului dificil in care se petrece, cat si din cauza tragediilor adolescentine cotidiene –, dar cu toate acestea asupra ei planeaza luminosul, copilaria si adolescenta senine, incarcate de un optimism greu de egalat la orice alta varsta. Dat fiind ca perioada in care creste protagonista cartii, Maria, coincide cu perioada in care ai copilarit, pentru tine cum au fost vremurile acelea? Care sunt cele mai faine amintiri pe care le ai?
Au fost cum au fost pentru toti copiii de-atunci, o copilarie obisnuita, cu bune si rele. Neavand alt termen de comparatie, credeam ca asa e copilaria peste tot, oricum nu vedeam mai departe de cartier, de oras, poate in vacante vedeam pana la tara, la bunici, sau pana la mare. Copii fiind, nu stiam ce e in afara tarii, cum traiesc altii, n-aveam ce vedea nici macar la televizor. Internet nu exista, asa ca luam viata foarte firesc in cercul nostru stramt. A fost un soc sa aflu, la un moment dat, ca in strainatate exista cinci posturi cu desene animate de dimineata pana seara non-stop – asa ceva era de neinchipuit, asa trebuie sa fi aratat Raiul! Dar amintirile mele cele mai vii sunt legate de timpul petrecut in spatele blocului. Eram ori la scoala, ori afara – in casa nu aveam ce face, ne plictiseam. Iar vacantele ni le petreceam, practic, de dimineata pana seara printre blocuri. Ne stiam toti, copii de toate varstele, de la toate etajele, scarile si blocurile din jur. Aveam multe jocuri: Elastic, ?ara-tara-vrem-ostasi, Flori-fete-sau-baieti, Ratele si vanatorii, Prinselea, ’scunselea… Cand ne plictiseam, faceam spectacol, aveam un bat in loc de microfon si cantam cantece de Corina Chiriac si Angela Similea. Exista si taxa de intrare, niste pietricele rotunde. Baietii suflau cu cornete, trageau cu prastia sau isi faceau chiusoare din clante vechi si cuie indoite ori skateboarduri dintr-un placaj si patru rulmenti. Sau mergeam cu totii pe campul din apropiere si ne construiam casute din baloti de fan. A fost cea mai frumoasa copilarie pe care o puteam avea in vremurile acelea.
Am crescut in anii ’90, la bloc, intr-un oras de provincie. Asa ca lucrurile nu se schimbasera prea mult fata de anii ’80 – cu exceptia cozilor la alimente, a lipsei caldurii si curentului, a zilelor de scoala si a altor probleme specifice perioadei comuniste. Totusi, desi comunitatile de oameni de la blocuri erau mai apropiate decat astazi, m-a surprins socializarea intensa din roman, toate acele seri Impreuna, toate usile caselor deschise permanent vecinilor s.a.m.d. Ce crezi ca am castigat si am pierdut pe drum in acesti aproape douazeci si opt de ani? De ce ti-e cel mai dor?
Ma gandesc ca toate vremurile au avantajele si dezavantajele lor. Pe-atunci exista mai mult timp liber, oamenii isi faceau des vizite, iar cand aveau o treaba cu cineva, mergeau pur si simplu si-i sunau la usa, fara a anunta in prealabil. De altfel, nici nu prea aveau cum, pentru ca nu erau telefoane mobile si nici macar telefon fix nu avea toata lumea. Socializai si de nevoie, intre vecini se practica intens imprumutul de alimente. Cand iti lipsea ceva pentru o prajitura nu dadeai fuga la alimentara, pentru ca oricum nu gaseai, ci incercai pe la vecine, luai imprumut un ou, o cana de zahar, niste cafea, te mai intindeai la o vorba… Imi mai amintesc de serile video, mici home cinema-uri improvizate in sufragerii de bloc, unde ne uitam de-a valma, adulti si copii, la filme cu Rambo si Chuck Norris sau la Pasarea spin. Aproape 30 de ani mai tarziu gasim de toate in magazine, nu trebuie sa mai bati la usa de vizavi. Timpul liber este aproape inexistent si nu mai mergem asa des in vizite la prieteni. Seara preferam televizorul sau netul, iar vecinii abia daca ni-i cunoastem. Nu stiu cum e mai bine, asa sau invers, dar cateodata mi se face dor de socializarea de atunci. Eram foarte naturali si inocenti, chiar si adultii.
Exista o scena in care Maria se intoarce seara tarziu acasa si este la un pas de a fi abuzata de un barbat necunoscut. Reuseste sa fuga, iar cand ajunge acasa, contrar asteptarilor, nu povesteste nimanui despre experienta pe care a avut-o. M-a uimit, eu, una, stiu ca nu as proceda asa. Cum ai gandit scena?
Cred ca am vrut sa subliniez ca, de cele mai multe ori, lipsea comunicarea intre parinti si copii. Bineinteles, adultii aveau grija de copiii lor, ii hraneau, ii ingrijeau, dar nu-i preocupau framantarile interioare ale copiilor, gandurile lor, spaimele. De altfel, nici nu aveau de unde sa stie ca e importanta si latura asta. Ii interesau doar notele, sa intre copiii la treapta la un liceu bun, sa nu ajunga la vreun industrial sau la seral. Evident, nu se vorbea nici despre sexualitate cu copiii sau despre abuz. Adolescentii aflau informatii din auzite, la pubertate nu stiau ce li se intampla, pentru ca nu prea se discuta despre asta, nici acasa si cu atat mai putin la scoala. Eu personal am avut noroc de o mama care a vorbit cu mine de mica, plus ca circulau reviste „Bravo“ germane printre colegi, care aveau fiecare cate o pagina despre sexualitate si de acolo aflam raspunsul la multe intrebari. Dar aveam si prietene care erau la gimnaziu si credeau inca in barza. Iar in caz de abuz, victimele se simteau vinovate – ca Maria, pentru ca „fetele n-au ce cauta seara pe strada!“. Din pacate, multi dintre parintii de azi urmeaza acelasi model, pentru ca asa au crescut si ei si altceva nu stiu, in ciuda abundentei de informatie care le sta la dispozitie. Cred cu tarie ca este nevoie de ore de educatie sexuala in scoli. Si de cursuri pentru parinti, ca sa inteleaga toti cat de importanta este comunicarea cu copiii si cu adolescentii, daca vrei ca acestia sa aiba in continuare incredere in tine si sa nu se departeze la varsta critica.
Orasul in care locuieste Maria nu este mentionat deloc in volum. La un moment dat insa, cititorii il pot identifica – prietenul de vara al Mariei, Vlad, aminteste intr-o scrisoare ca vor veni la munte, iar atunci cand soseste impreuna cu familia sa, in preajma Anului Nou, copiii merg sa schieze in Poiana. Decizia narativa a fost intentionata? Ai vrut sa ajuti cititorul sa empatizeze cat mai mult cu personajele, sa ajunga sa se identifice cu ele?
Asa e, n-am vrut sa particularizez prea mult povestea, de aceea n-am pus accent pe oras. Putea fi orice oras din Romania, in anii ’70-’80 s-au construit in toata tara cartiere intregi de blocuri, le vedem si astazi peste tot. Suntem, practic, o generatie intreaga care am crescut in spatele blocului si sunt cateva elemente care ne unesc, cu care empatizam toti, care ne ating sufletele pe loc. Am preferat, intr-adevar, sa pun lumina mai mult pe personaje si pe caracteristicile perioadei decat pe loc, pentru ca cititorul sa se poata identifica mai usor.
Violenta domestica (si nu numai), sub multiplele ei forme, este foarte prezenta in carte. Ce crezi ca putem face pentru ca viitorul sa nu mai semene cu trecutul (si prezentul)?
Violenta este un alt lucru prea familiar pentru generatia noastra, care a cam mancat bataie de la parinti si asta si-a spus cuvantul abia mai tarziu in viata. Poate ca primul lucru pe care trebuie sa-l facem cu totii, cei afectati, ca sa nu perpetuam violenta este sa constientizam ca am trecut printr-un abuz, chiar daca doare sa recunosti asta si dureaza ceva pana te impaci cu ideea. Si apoi sa incercam sa nu repetam greselile parintilor nostri, sa nu ne abuzam propriii copii, crezand ca e absolut in regula, pentru ca si noi, la randul nostru, ne-am mai furat-o si, uite, suntem oameni intregi, n-am patit nimic. Nu-i chiar asa.
Care au fost cele mai mari temeri inainte de si dupa publicare? Dar cele mai mari bucurii?
Inainte de publicare mi-era teama sa nu cumva sa se razgandeasca editura in privinta cartii si sa ma fi bucurat degeaba, temere complet nefondata, pentru ca le placuse foarte mult si erau tare entuziasmati, nemaivorbind ca e o editura serioasa si veche. Dar stii cum e, gandurile au viata proprie si uneori nu le poti linisti asa usor. Iar dupa publicare m-am panicat putin cand mi-am dat seama ca urmeaza lansari si interviuri, iar eu sunt o persoana destul de retrasa, careia nu-i place sa iasa in fata. Desi probabil ca, pana la urma, e o chestiune de obisnuinta. Desigur, cea mai mare bucurie este cand primesc feedback de la cititori. Majoritatea imi spun ca s-au regasit si ca e si o parte din adolescenta lor in carte, altii Imi spun ca au ras si au plans citind. Mi-a scris mesaj chiar si un adolescent, care a gasit cartea la mama lui, sa-mi spuna ca a ajuns la jumatate si-i place povestea si e nerabdator sa vada ce se intampla pana la final.
Care crezi ca e miza romanului tau? Cu ce mesaje ai vrea sa ramana cititorii dupa lectura?
Am scris romanul asta si ca sa nu uitam cum a fost atunci, toti imbatranim si nu mai retinem diverse detalii, e bine sa le notam undeva. L-am scris si pentru copilul din noi. Sa ne amintim de copilarie si adolescenta, sa retraim clipele petrecute in spatele blocului, sa mai sarim o data coarda, sa mai suflam o data cu cornete, sa facem schimb de timbre si ambalaje de guma, sa ne indragostim de vecinul de bloc si sa ne trimitem cu emotie biletele de dragoste – sa mai purtam inca o data cheia de gat. Dar m-am gandit si la adolescentii din ziua de azi, care cu greu isi pot imagina ce faceam noi toata ziua fara internet, Facebook, Youtube si fara nimic la televizor. Cred ca e o ocazie buna sa-si inteleaga si ei putin mai mult parintii, sa afle cum le-a fost acestora copilaria, cu bune si rele. Imi place sa vad romanul ca pe un pod, unde parintii de azi, care au fost adolescentii de atunci, si copiii lor, care sunt adolescentii de azi, se intalnesc undeva la mijloc si se imprietenesc si se inteleg mai bine. Daca am reusit sa fac din adultii de azi pentru scurt timp inapoi copii, ma declar multumita.
Ce parte din roman s-a lasat cel mai greu scrisa?
Ultima. Dupa cum bine spuneai la inceput, romanul l-am scris in mare parte peste vara, in vacanta copiilor. Doar ca la un moment dat m-am trezit ca e toamna, septembrie, copiii au venit acasa, au inceput scoala si gradinita si brusc n-a mai fost timp pentru scris. Am tras cu dintii de fiecare ora, scriam in weekend, cand dormea cea mica la pranz si era liniste, uneori dupa ce se culcau seara sau foarte devreme dimineata, pentru ca seara nu mai eram in stare. Si asa, taras-grapis am reusit sa-l dau gata pana la sfarsitul anului. Ulterior finalul a mai trebuit lucrat, pentru ca se simtea ca autorul a fost cam distrat pe la sfarsit. Si mi-am anuntat familia ca eu am scris o carte si ca o editura intentioneaza s-o publice, ca treaba e serioasa si ca e musai sa-mi dea o zi libera in weekend ca sa ma pot concentra cum se cuvine. Atunci au inteles si ei ca nu pierd vremea pe net cand stau la calculator, ci ca chiar fac ceva. Si au fost draguti si partenerul meu, si mama mea: s-au ocupat ei de copii in weekend ca eu sa-mi pot finisa proiectul.
Inteleg ca experienta de a trimite manuscrisul la edituri nu a fost prea placuta, ca nu ai primit nici un raspuns timp de jumatate de an. Ce ii sfatuiesti pe cei care scriu sa faca pentru a-si vedea cartile publicate?
Nici eu n-am stiut ce trebuie sa fac. Am oftat eliberata dupa ce am terminat manuscrisul, dar nu prea stiam care ar fi urmatorul pas. Am cautat pe net adresele de contact de la diverse edituri, am trimis, insa n-am primit raspunsuri de confirmare. Cum eu nu-s o tipa prea insistenta, m-am gandit ca nu le-o fi placut si aia e. Abia tarziu mi-am dat seama ca, daca n-am primit nici macar un singur raspuns, fie el si un refuz, era posibil ca e-mailurile mele sa nu fi ajuns, sa nu fi fost deschise, poate erau prea pline casutele, poate nu le-au verificat, poate am trimis pe adrese vechi. Atunci am incercat sa aflu oameni de contact din edituri, nu doar adrese luate de pe site, si iata ca asa s-a putut. Sfatul meu pentru cine doreste sa publice este sa identifice redactorii care se ocupa cu manuscrisele in edituri si sa le trimita lor, nu sa lanseze manuscrise in eter, ca mine.
Citind cartea ta, am ramas cu puternica impresie ca Maria este varianta feminina a lui Tinut, personajul principal din Muzici si faze de Ovidiu Verdes – desi, desigur, sunt destule aspecte care le despart. Probabil ca de acum le voi recomanda pereche. Tu ce carti care oglindesc perioada comunista autohtona ai recomanda?
Am auzit de Muzici si faze, chiar mi s-a recomandat din cateva parti, dar, spre rusinea mea, n-am apucat inca sa pun mana pe ea. Insa sunt foarte curioasa sa-l cunosc pe Tinut, deja il Indragesc numai din auzite. Cat despre cartile care oglindesc perioada comunista de la noi, foarte mult mi-au placut Fantoma din moara de Doina Rusti si Inocentii de Ioana Parvulescu. Prima este sumbra si apasatoare, dar te face sa intelegi transformarea care s-a petrecut cu satele romanesti, cum au resimtit-o oamenii, efectele asupra zonei rurale de-a lungul anilor de comunism. Doina Rusti este o scriitoare foarte talentata in a zugravi atmosfera, oameni, locuri, parca picteaza o fresca. A doua carte pe care as recomanda-o oricand am descoperit-o de curand si mi s-a parut ca o bijuterie: Inocentii descrie copilaria anilor ’70 intr-o casa din centrul Brasovului – n-aveam cum sa nu ma indragostesc! – si, in ciuda vremurilor nu tocmai roz, o face intr-un stil atat de fermecator, ca-ti doresti sa fi copilarit atunci.
Chiar asa, ce le-ai spune celor care ar mustaci si spune „inca o carte despre communism“, pentru a-i convinge sa citeasca In spatele blocului?
Ha ha ha, nu cred ca vreau sa conving pe nimeni s-o citeasca. Dar cand va incepe sa-i lase memoria si nu-si vor mai aminti exact cum era pe vremuri, o pot rasfoi ca sa-si aduca aminte. Pentru ca pe toti ne loveste nostalgia de la un punct incolo, nimeni nu scapa. In spatele blocului nu-i o carte trista, despre lipsurile „epocii de aur“, ci e despre copilarie si despre cum reusesc copiii sa coloreze pana si cele mai gri decoruri din viata lor.
Pentru blogul tau, ai ales sa publici un fragment din carte in care Maria, fratele mai mic Dragos si bunicii lor se trezesc dimineata foarte devreme si merg la o coada la lapte. Care e scena ta favorita din In spatele blocului?
Da, am ales fragmentul cu coada pentru ca de obicei cozile sunt primul lucru pe care si-l aminteste lumea cand se gandeste la perioada comunista si se identifica imediat, incep povestile, amintirile, fiecare la ce cozi statea, de-acolo pornesc toate. Nu stiu daca am o scena favorita, toate-mi sunt dragi. Unele pentru ca sunt inspirate din scene care s-au petrecut si in realitate, cum ar fi cea in care Maria incearca sa fumeze pentru prima oara, trage in piept, are un acces de tuse si e convinsa ca i-a pus cineva otrava in tigara, pentru ca nu vazuse pe nimeni vreodata sa se inece cand fumeaza. Altele imi sunt dragi pentru ca, desi sunt inventate, sunt multumita de cum au iesit, ca de exemplu scena in care se cearta parintii Mariei si se sperie copiii. Dar daca ar fi sa aleg una singura, atunci as alege scena sarutului pe banca, in care Maria e fericita ca are si ea, in sfarsit, un prieten.