Scumpa Dorit Rabinyan, nici macar nu stiu cum sa incep aceasta scrisoare, ce formula de adresare ar fi fost potrivit sa folosesc. Sper ca imi veti ingadui stangacia acestor prime randuri.
Va scriu pentru ca am citit cartea dumneavoastra Viata dincolo de granita si am simtit in ea o greutate adevarata, asadar rara.
Reporter cum sunt, chiar acum, cand va scriu, calatoresc spre Ramallah, iar cu ani in urma am locuit un timp – mult prea scurt – la Tel Aviv. Nu imi sunt straine povestile cu evreice care se indragostesc de arabi si nici cele cu araboaice care se indragostesc de evrei. Impartial chiar si in chestiunea sentimentelor, va las si aceasta confesiune: am trait candva cu o evreica, asa cum altadata am trait cu o palestinianca.
Am auzit si eu alarma de razboi, am intrat intr-un buncar, am urcat cu frica intr-un autobuz, stiu Orientul Mijlociu. Chiar daca pot doar sa imi imaginez realitatile mult mai violente de la inceputul anilor 2000.
Oamenii marunti, stiti, se revolta impotriva cliseelor. Dar cliseele sunt adevarate. Viata insasi e un cliseu. Am gasit in povestea dumneavoastra de dragoste, spuneam, o greutate adevarata.
De aceea, chiar daca este un cliseu, povestea aceasta de dragoste este tulburatoare. Daca inca esti om, simti ceva in dreptul inimii. Cand incep o carte, nu sunt atent la primele pagini, desi stiu ca la ele ar trebui sa fiu cel mai atent. Astept, cred, sa fiu vrajit, pentru a-mi putea incorda serios simturile. Asa ca am trecut usor peste dedicatia cu care incepe romanul.
Abia dupa ultima pagina am simtit nevoia sa o recitesc: Lui Hassan Hourani (1973-2003). Asadar, toate acestea, chiar daca nu ca in literatura, vi se intamplasera si in viata! Bineinteles.
Imi era limpede ca ati avut candva ceva profund din Liat, personajul dumneavoastra feminin, si ma convingeam la fiecare fraza ca Hilmi, personajul dumneavoastra masculin, chiar a existat, ca nu e doar o parabola (desi romanul e plin de parabole).
Am trecut prea usor si peste versurile lui Avot Yeshurun („Toate raurile/ se varsa/ in mare, si marea/ nu e plina./ Pentru ca toate raurile/ se reintorc/ spre rauri./ Crede-ma./Acesta e secretul/ mareelor./Acesta e secretul/ doctrinei dorintelor“). Tot dupa ultima pagina m-am intors la aceste randuri si m-am gandit indelung la puterea lor.
Nu m-a interesat ca acest roman nu a fost aprobat de Ministerul Educatiei din Israel (fiindca ar da ganduri neavenite tinerelor evreice). Nu e acesta singurul minister din lume care greseste in contra unei carti. Si ce daca nu e in programa scolara? Cu atat mai bine! Programele scolare sunt, prea des, moartea literaturii. Aceasta interdictie ii mai incanta astazi, poate, pe directorii de la marketing si vanzari. Nu sunt intr-o asemenea siutatie. Nu ma incant.
Am vibrat, insa, la cuvintele lui Amos Oz pe marginea cartii dumneavoastra: „Iata o carte care m-a impresionat… Nici macar tragedia celor doua popoare nu umbreste povestea de dragoste din roman, construita cu eleganta, cu precizie, cu o remarcabila finete“.
Caci acesta a fost sentimentul care m-a tot insotit prin cele trei anotimpuri (am remarcat ca ati lasat in cartea dumneavoastra o Toamna, o Iarna, o Vara. Am observat absenta Primaverii din Viata dincolo de granita). Acesta: ca povestea de dragostea dintre Liat si Hilmi reuseste sa fie chiar dincolo de Israel si de Palestina. Povestea aceasta ar ramane foarte frumoasa (desi tragica) si daca ei nu ar fi fost separati de ziduri tot mai greu de depasit.
Cartea aceasta, Dorit, este o mare poveste de dragoste, caci si povestile de dragoste pot fi mari. Am vrut sa-ti spun asta, chiar daca nu vei afla niciodata.