Cum s-ar zice, omul nostru si-a desavirsit opera depasindu-se pe sine „intusti”. Am urmarit perplexat cum „profa de romana” era facuta in toate felurile, de la „Talpa Iadului” la „Vaduva neagra”. Am vazut cum acest nefast personaj al audiovizualului, fost lider al studentilor, vorbeste cu tatal aiurit de durere despre fiul sau, mort de citeva zile, ca despre un picior de masa stricat. Nu stiu daca domnia sa Luis Lazarus ori alt fluture de noapte prezent in garsoniera – dar nici nu mai are vreo importanta! – a lasat eternitatii acea intrebare suprarealista, aruncata-n parintele celui mort, si mai sufla cind ati ajuns acolo, domnule… ?
Intr-una din serile trecute, se punea sub semnul intrebarii verdictul criminalistilor, anume ca a fost sinucidere. Ca sa-si ridice cu orice mijloace propria versiune asupra cazului, cuplul Lazarus-Diaconescu a „primit” in emisiune telefonul unui oarecare domn Mihai, parca, un individ care se prezenta drept saritor de trambulina (vorba lui Radu Cosasu – „?! – n. mea”) si care incerca sa explice cum si de ce nu ar fi fost sinucidere. Comentariile sint inutile. Ma astept, dara, ca atunci cind se va fi produs un schimb de focuri cu victime, cei doi corifei ai jurnalismului de cismea sa cheme in studioul lor zglobiu un prinzator de fluturi cu plasa, pentru a explica impactul glontului cu creierii victimei.
Limitele televiziunii au fost impinse mult prea departe. Poti duce o ancheta jurnalistica pe marginea unui caz: nimeni nu te impiedica sa-ti legitimezi statutul de ziarist facindu-ti treaba. Dar una e ancheta si alta e aruncatul cu pietre ca pe vremea romanilor. Nimeni nu iti da dreptul sa iti arunci dejectiile in libertatile unui individ. Una e sa urmezi ratiunea si – „elementary, my dear Watson!” – omenia, alta, sa folosesti durerea unui parinte aiurit pentru a-ti aduce audiente in emisiune. Pe scurt, povestea de fata mi se pare la fel de abominabila ca momentul de acum citiva ani, cind o femeie si-a dat foc la Pitesti, timp in care nici un mare ziarist prezent in zona nu a catadicsit sa ii intinda o mina.
Dupa toata nebunia asta, simt nevoia sa evadez intr-o poza salvata pe desktop-ul laptopului meu, primita de la bunul meu prieten, Catalin. E, acolo, o casa singurateca, itita intr-un virf de munte plin de zapada, din Finlanda. Presupun ca in susul scandinavic nu se prinde susurul OTV si, in general, nu gasesti prin zona picior de dimbovitean.