Totusi eu nu sunt un tip risipitor. Ma consider parcimonios, iar Alina imi mai zice cateodata zgarcit (in gluma, sigur ca in gluma!). De unde oare rasar atatea resturi, ramasite, deseuri? Ce tot aruncam, de umplem atatia saci de gunoi? Macar nu suntem singurii: iata un gand partial linistitor. La cateva ore dupa ce firma de salubritate a orasului goleste tomberoanele blocului, ele sunt iarasi pline pana aproape de buza de sus. Dupa aceea locatarii pur si simplu indeasa si stivuiesc pungile de gunoi intr-un turn tot mai tuguiat si mai instabil. Avem grozav de multe chestii de aruncat. Exagerat de multe. Traim intr-o cultura a risipei si asta ma nemultumeste un pic, fiindca, asa cum am zis, sunt mai parcimonios de felul meu. Si am trait paisprezece ani la sat, unde multe dintre resturile urbane nici macar nu erau resturi.
Ma uit la cosul de gunoi si incerc sa imi amintesc cum de s-a umplut. Ia sa vad. Am curatat niste cartofi pentru piure si, evident, cojile le-am aruncat la gunoi. Tot acolo mai sunt niste coji de morcovi, cozi de patrunjel, cateva gaoci de oua. Intr-o gospodarie de la sat nimic din resturile astea n-ar fi ajuns la gunoi. Cojile de legume se fierbeau si se dadeau de mancare la porci, restul se arunca in gradina din spate, ca sa le ciuguleasca gainile si curcile.
Mai sunt acolo si niste oase de la un pui fiert. Evident, la sat oasele ar fi ajuns la cainele casei, care le-ar fi mancat sau le-ar fi ingropat, treaba lui. Tot la cainele casei ar fi ajuns si pielitele sau bucatile de grasime. Asta inseamna cam o treime din galeata.
Apoi mai sunt nelipsitele pungi de plastic. Nu stiu de unde se tot aduna. Toata lumea – la piata, la supermarket, la orice magazin – tine sa iti puna orice cumparatura, oricat de mica, in cate o punga sau pungulice. Painea e mereu invelita in pungile astea enervante. Pana si o banala legatura de marar a ajuns sa aiba dreptul la punga ei. Si mai sunt acolo niste plicuri cu facturi, ciorne de texte, bonuri de casa, un ambalaj de ciocolata, unul de cafea si cateva bucati de ziare folosite nu mai stiu la ce. Astea ar fi fost tare bune ca sa aprinzi focul in diminetile friguroase de iarna si sa-l alimentezi pana se inteteste. Ar fi folosit si ele la ceva.
Uite si doua sticle de plastic (nesuferita sintagma – dar nici „peturi“ nu suna mai bine). Odinioara, cand au aparut in comertul ro-manesc, erau spalate de cum se goleau, apoi erau reciclate luni intregi, iar in cele din urma erau taiate in doua si folosite ca palnii, ghivece de flori sau acoperitori de protectie pentru plantutele tinere. Se mai recicleaza si acum, dar parca sunt prea multe: toate pajistile Romaniei sunt presarate cu ele.
In fine, vad ca intr-o gospodarie traditionala mai bine de trei sferturi din gunoaiele mele urbane ar fi fost folosite, refolosite sau reciclate. Nu-mi dau seama ce inseamna asta, totusi simt o nemultumire – vaga, dar sacaitoare. Producem prea mult gunoi. Prea mult si prea repede. Dar ce sa facem? Nu pot aduce gaini in apartament. Un caine, poate?
Dar umbla vorba ca de fapt cainii urbani nici nu mai mananca oase. Vor hrana speciala, ambalata frumos in pungi de plastic, care ajung si ele la gunoi. Asta e. Suntem condamnati la gunoiste. Ridic din umeri si culeg sacul negru de plastic. Ploaia s-a mai potolit. Dau o fuga pana afara, indes cumva gunoiul in tomberonul umplut pana sus si vin inapoi.
Cand ma intorc, decojesc o portocala si arunc cojile la cos. Of, pe vremuri, la sat…