Inainte de orice, mi-am reimprospatat memoria. Mi-am adus aminte de Laura Palmer, eleva blonda ucisa, de detectivul Dale Cooper trimis de FBI sa investigheze crima din Twin Peaks, de tatal Laurei care a albit peste noapte, de Bob, spiritul care il poseda pe tatal Laurei, si de uriasul cu indicii ciudate: „Bufnitele nu sunt ceea ce par a fi“. Serialul s-a incheiat in suspans maxim – detectivul devenise posedat de spiritul rau al lui Bob, in timp ce adevarata sa persoana ramasese captiva intr-o camera rosie dintr-un univers paralel. Cu acest bagaj de cunostinte, am apasat Play.
Cunoscandu-ma, am inceput vizionarea pe la ora 19.00, cu soarele inca stralucitor afara. Dupa o prima scena din camera rosie care m-a reintrodus in atmosfera, incepe genericul. Au pastrat melodia originala, singurul lucru care mi-a placut din intreg serialul. Ascultasem melodia pana s-a stricat caseta.
In camera rosie, oamenii nu vorbesc normal, iar asta ma enerveaza foarte tare. Vocile lor sunt ca o varianta foarte proasta de Siri, respectiv una normala de GPS. Au trecut cinci minute si deja regret decizia.
Revenim, sugereaza serialul, in prezent, intr-o camera cu o cutie de sticla goala si un tip care sta in fata ei, uitandu-se la nimic.
Nu se intampla nimic mult timp, dupa care se aude o sonerie si, din cauza ca atata timp nu s-a intamplat nimic, ma sperie. Pe sub geamul meu se aud niste copii care alearga si striga unii la altii si rasflu usurata pentru conexiunea asta subita cu realitatea.
Cateva scene mai incolo: pe un drum intunecat merge o masina, insotita de o melodie care suna ca un disc cu turatie prea scazuta. Acum imi pare rau ca nu l-am crezut pe profesorul de religie din liceu cand ne-a zis ca exista muzica satanista. Incerc sa-mi aduc aminte daca era vreo rugaciune sau vreun acatist pentru asta. Apare detectivul Dale Cooper cel posedat, cu par lung si geaca de piele. Nu pare foarte batran, cred ca e bine machiat. Intra intr-o cabana unde se tace mult. E abia minutul 23 din aproximativ 2 ore.
In camera cu cutia de sticla, doua personaje se saruta si rasuflu usurata. Naratiuni din astea ma pricep sa urmaresc. Merg pana la capat? Vor ramane impreuna pana la adanci batraneti? Ce obstacole le vor sta in cale? Intrebarile devin irelevante. Episodul merge mai departe, cateva scene morbide, mai mor si niste personaje si ne intoarcem in spatiul metafizic.
Doamne, ce inspaimantator e. Camera rosie e cel mai infricosator lucru: cum vorbesc pesonajele, ca niste roboti stricati, cum se misca sacadat, in ritm de holograma proasta. Aprind lumina in camera ca sa ma imbarbatez. Apare Laura Palmer, femeie in toata firea. Imi cer scuze ca v-am stricat surpriza. Isi duce mana spre chip si am impresia ca o sa-si jupuiasca pielea, dar face ceva aproape la fel de inspaimantator.
Am impresia ca am pasit in cosmarul cuiva, sper sa nu fie al meu din noaptea asta. O bucata de carne creste in varful unui copac si vorbeste. Sunt imagini cu efecte de filme de groaza vechi, care ma sperie cel mai mult. Cred ca mai degraba m-as uita la operatii chirurgicale in direct decat la doua personaje din Twin Peaks cu ochii dati peste cap si razand malefic.
Am decis sa trisez si sa ma duc la baie fara sa pun pauza pe episod. Cand ma intorc, Dale Cooper cel rau este in pat cu o domnisoara si nu stiu ce se va intampla, dar deja mi-e mila de ea. Cateva minute mai tarziu, am dreptate.
Inapoi in camera rosie, exista ceva mai infricosator decat bucata de carne din copac. E o bucata de carne in copac care e galbena de furie si urla cu voce gajaita. As inchide ochii la anumite scene, dar mi-e prea frica de secundele alea de intuneric.
Ultima scena (Cred. Sper.) este dintr-un bar, cu o melodie frumoasa, care imi aduce aminte de vocea originala de pe coloana sonora. Totul e prea normal, iar asta in general mi se pare un semn rau, pentru ca imi reaminteste ca toata nebunia se intampla intr-un univers care seamana cu al nostru si ma obliga sa ma intreb ce inseamna totul.
Dupa ce se termina episodul, mi se propune sa il vad automat pe urmatorul. Poate mai incolo, peste 25 de ani.