Da, in temerile mele exista un motiv, si nu unul intamplator. Intinzandu-si in joaca mrejele nu foarte pretentioase in jurul lui Miatlev, baroana nu uita insa nici de telul principal, ci doar astepta semnalul prielnic. Nu putea cu nici un chip sa uite cum, odata, la bal, dupa ce suveranul dansase cu ea, privirea lui o descoperea mereu in multimea extaziata a doamnelor si cavalerilor, si lumina calda a ochilor lui mari ajungea pana la ea si-i poruncea sa nu-l dea uitarii. In frivolitatea fastuoasa si lacoma de la curte, acest lucru nu putea ramane neobservat si curand a devenit apanajul multora. Simtind primejdia, am incercat in toate felurile si cat mai delicat sa-i dau de inteles printului meu ca pentru el situatia ia o intorsatura nefavorabila. El insa n-a acordat nici o importanta aluziilor mele. In loc sa-l dezmeticeasca, ele, dimpotriva, l-au atatat si mai tare, dar deznodamantul fagaduia sa nu intarzie.
Intr-adevar, cum am presupus, curand, adorabila, dar subreda caleasca a iubirii, in care printul gonea cu pasiunea lui, s-a napustit in jos din varful muntelui abrupt si s-a sfaramat, facandu-se tandari. Miatlev se planse in gura mare de nenorocul sau si, la spovedanie, nu uita sa pomeneasca numele rivalului, marturisind duhovnicului ca-l chinuie sentimentul urii fata de unul Nicolae.
— Cine-i barbatul asta?
— Un nobil, vecinul meu, raspunse Miatlev in soapta.
— Resemneaza-te si iarta-l.
Iesind din biserica, Miatlev rase amar. Nazbatia de copilandru strengar nu izbuti sa-i tamaduiasca rana vie. Printul se simti si mai umilit… De la biserica o porni pe jos, ca sa se mai racoreasca in gerul de ianuarie. Cu toate ca era o zi insorita, vantul ii patrundea in suflet si mantaua captusita cu blana aproape ca nu-l ferea de sulitele de gheata. Ca un facut, ceea ce-i spori si mai mult valmasagul sentimentelor, in spatele lui se auzea tot mai distinct scartaitul greoi al unor pasi, de parca o iscoada misterioasa se atinea neabatut pe urmele lui. Erau putini trecatori. Miatlev se intoarse de cateva ori si de fiecare data scartaitul inceta brusc. Cand se opri pentru o clipa, pasii se oprira si ei. Printul isi continua drumul, pasii se auzira din nou, nici prea aproape, nici prea departe, rasunau limpede si greoi, in dezacord cu ai lui, infundati si grabiti. Opri o birja, isi inveli picioarele inghetate cu patura veche si, indata ce birja se urni, auzi din nou scartaitul cunoscut. Cand calul o porni la trap, pasii se intetira. Disperat, printul intoarse capul si abia atunci pasii se departara si se stinsera.
Acasa dadu porunca sa fie incuiate bine usile si sa nu fie primit nimeni, decat „acea doamna“, eu si schiopul, daca va aparea pe neasteptate la Petersburg.
Parca presimtise: schiopul isi facu aparitia fara intarziere. In camera, azvarli suba lui Afanasi, iar cand acesta se facu nevazut, isi smulse barba falsa si-l saruta pe print pe obrajii palizi, zambind.
— Va sarut pe obraz. Primiti darul modest al unui surghiunit. In statul asta, ca sa nu zic mai rau, sunteti singurul pe care nu mi-e sila sa-l sarut… Cu toate ca nu e cel mai placut lucru ce poate fi daruit unui singuratic minunat ca dumneavoastra… Dar eu nici nu am altceva. Doar demnitatea, ca sa nu zic mai rau…
Asculta povestirea lui Miatlev despre dragostea lui nefericita si stramba din nas.
— V-am indragit pentru ca erati indiferent fata de curte, iar dumneavoastra, ca sa nu zic mai rau, v-ati varat in cocina asta. Poate ca va face intr-adevar placere. Ati mers la aceasta doamna pomadat? Da?… Ati stat la palavre? De ce? Are un bust frumos?… (Intr-adevar, frumos, isi zise Miatlev). Ati trancanit acolo verzi si uscate… Iar acest, ca sa nu zic mai rau, loctiitor al lui Dumnezeu pe pamant, pazitor strasnic al moralitatii, Ursul nostru, care mai mult ca de orice se teme de ingradirea propriei puteri, stiti dumneavoastra cum vorbeste asta cu femeile, cu femeia pe care, ca sa nu zic mai rau, si-a pus ochii? „Apropie-te, draguto (printul imita cu iscusinta poza lui Nikolai Pavlovici). Hai, hai, arata-te. O, dar esti o splendoare! Unde te-au tinut ascunsa pana acum? Ha-ha… Nu cumva te-au ferit de mine?“ „Sunt fericita, maria ta !…“ „Crezi ca te poti ascunde de mine? Hai, raspunde…“ „O, maria ta!…“ „Bine, bine, vad ca arzi de nerabdare… si ce te impiedica? Sa mergem in apartamentul meu… Ai grija insa si prefa-te ca mergi sa-ti arat portretele mele…“ „O, maria ta!…“ „Ai mai fost in camerele mele? Nu? Atunci o sa vezi cat de modest este monarhul tau. Vino mai aproape, mai aproape, iti spun… Ce ai tu acolo?…“ „Ah, maria ta !…“ (Miatlev izbucni in hohote de ras). Si asa mai departe, ca sa nu zic mai rau. Iar minunatul print varsa lacrimi, inchipuindu-si ca doamna lui e dusa la tiran intre baionete… Dar ele sunt toate niste tarfe si de-abia asteapta prilejul fericit. Le place mocirla… Acolo toti sunt un amestec de barbarie mongola si marsavie bizantina, mascate sub vesmant europenesc. Amestec de ignoranta si ingamfare. Pe cand dumneavoastra…
CARTEA
Mazilit de tar la conacul sau de la periferia Petersburgului, melancolicul print Miatlev isi petrece zilele in tristete, departe de indeletnicirile potrivite rangului si de tovarasii sai din regimentul de husari. Anul este 1840, iar Tarul Nicolae I stapaneste ca un tiran, inconjurat de camarila lui, de spioni si de conspiratori. Cand Tarul da semne ca si-ar dori-o ca amanta pe fermecatoarea baroneasa de care Miatlev e indragostit, printul nostru cade in cea mai neagra melancolie. Intr-o zi, Miatlev salveaza o tanara de sub rotile unei trasuri in plina goana, o duce acasa, o ingrijeste si se indragosteste nebuneste de ea. Viata lor pare sa se indrepte spre un fagas fericit, insa Alexandrina e disperata: intr-o buna zi ea dispare, iar printul pleaca in cautarea ei.
AUTORUL
BULAT OKUDJAVA (1924-1997) a fost poet, romancier, scenarist, cantaret si compozitor sovietic de origine georgiano-armeana. Tatal sau, unul dintre membrii de frunte ai Partidului Comunist, avea sa fie executat in timpul Marii Terori staliniste, iar mama, trimisa in Gulag, unde a petrecut optsprezece ani. A fost combatant in cel de-Al Doilea Razboi Mondial.
A debutat cu volumul de versuri Lirice (1956), urmat de Insulele (1959), Tobosarul vesel (1964), Generosul Martie (1967), Arbat, Arbatul meu (1976). O directie particulara in proza sa este marcata de romanele fantezii istorice Sarmanul Avrosimov (1969), Calatoria diletantilor (1978) si Intalnire cu Bonaparte (1983). A compus peste 200 de cantece pe versurile poemelor proprii, impletind in melodiile sale muzica populara ruseasca cu stilul sansonetelor frantuzesti.